Chipul adevărat al lui Isus este al celui răstignit şi înviat
În acel timp, printre cei care au urcat să se închine de sărbători erau unii greci. Aceştia au venit la Filip, care era din Betsaida Galileei, şi l-au rugat: «Domnule, vrem să-l vedem pe Isus». Filip s-a dus şi i-a spus lui Andrei, iar Andrei şi Filip au venit şi i-au spus lui Isus. Isus le-a răspuns: «A venit ceasul ca Fiul Omului să fie glorificat. Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult. Cine îşi iubeşte viaţa o va pierde; cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta o păstrează pentru viaţa veşnică. Dacă îmi slujeşte cineva, să mă urmeze, iar acolo unde sunt eu va fi şi cel care mă slujeşte. Dacă îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti. Acum sufletul meu este tulburat şi ce voi spune: Tată, salvează-mă de ceasul acesta? Însă tocmai pentru aceasta am ajuns la ceasul acesta. Tată, preamăreşte numele tău!». Atunci a venit o voce din cer: «L-am preamărit şi iarăşi îl voi preamări». Mulţimea, care stătea acolo şi care auzise, spunea că a fost un tunet; alţii ziceau: «Un înger i-a vorbit».Isus a răspuns: «Nu pentru mine a răsunat vocea aceasta, ci pentru voi. Acum are loc judecata acestei lumi; acum conducătorul acestei lumi va fi aruncat afară, iar eu, când voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la mine». Spunea acestea ca să arate de ce moarte avea să moară. (In 12,20-33)
____________________________
Evanghelia de astăzi se deschide cu o cerere: «Vrem să-l vedem pe Isus». A-l vedea pe Dumnezeu a fost o aspiraţie mereu vie în inima omului credincios. Ea îi conducea pe evreii pelerini către templul din Ierusalim şi se exprima prin strigătul celui însetat, până acolo încât setea de Dumnezeu era asemănată cu cea a cerbului neînduplecat care scoate strigăte în albia torentului lipsit de apă: «Cum doreşte cerbul izvoarele de apă, aşa te doreşte sufletul meu pe tine, Dumnezeule. Sufletul meu e însetat de Dumnezeu, de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi voi vedea faţa lui Dumnezeu?» (Ps 42,2s). O sete care nu este satisfăcut pe deplin, pentru că «pe Dumnezeu nimeni nu l-am văzut vreodată». Ochiul omenesc nu este dotat pentru a avea o viziune care ar avea un rezultant orbitor şi mortal.
Evanghelia ne spune că Dumnezeu a ascultat acea dorinţă arzătoare şi l-a trimis pe Fiul său, imaginea sa reală, într-un trup asemenea nouă. Ioan putea afirma: «Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul unic al lui Dumnezeu, cel care este spre pieptul Tatălui, el l-a revelat.» (In 1,18). De aceea Isus îi putea spune lui Filip (întocmai apostolului căruia i se adresează astăzi grecii) care îi cerea să-l vadă pe Tatăl despre care Isus tot vorbea: «De atâta timp sunt cu voi, şi tu nu m-ai cunoscut, Filip? Cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl» (In 14,9). Pe chipul lui Isus străluceşte aşadar gloria Tatălui, aceea despre care Isus ne vorbeşte în fragmentul evanghelic pe care abia l-am ascultat. În drumul nostru spre Paşte avem nevoie să redescoperim adevăratul chip al lui Dumnezeu care se manifestă în Isus prin întreaga sa iubire pentru om.
Suntem în templul din Ierusalim unde Isus învaţă. Un grup de greci convertiţi la iudaism, denumiţi «prozeliţi», veniţi în pelerinaj pentru sărbătoarea Paştelui, s-au apropiat de apostolul Filip şi i-au exprimat dorinţa de a-l cunoaşte personal pe Isus, vor să-i fie prezentaţi lui. Filip îi cere lui Andrei ca să-l însoţească şi împreună merg să-i vorbească lui Isus. Cei doi discipoli, după tradiţia creştină, vor pleca în misiune, după învierea lui Isus, chiar printre greci. Nu ni se spune acest lucru, dacă grupul de greci a fost primit de către Isus, însă ne este relatat discursul pe care Isus îl ţine cu această ocazie plecând tocmai de la acea cerere. El arată adevăratul chip al lui Cristos, aşa cum ar trebui să fie văzut şi crezut de orice creştin adevărat: acela al Domnului răstignit şi glorificat, pe care discipolii vor trebui să-l vestească grecilor şi tuturor celorlalţi. În centru se află scandalul crucii; privită, însă, din partea lui Dumnezeu, nu este considerată ca moarte josnică şi chinuitoare, ci ca o manifestare a mântuirii tuturor, ca preludiu al învierii glorioase asupra răului care ţine omenirea în sclavie, ca un stăpân crud şi tiran. Acesta este ultimul discurs ţinut de Isus în public şi, astfel, cel mai recapitulativ mesaj al său. Venirea grecilor este semnul convertirii păgânilor, anunţată de Isus de multe ori (In 4,42: 10,16; 11,52).
Isus simte că i-a sosit ceasul «să treacă din lumea aceasta la Tatăl» (In 13,1), ceasul morţii sale pe cruce, dar şi cel al glorificării sale privit ca o reîntoarcere la condiţia sa divină de slavă cu înviere. Pentru a exprima eficacitatea sacrificiului său, Isus împrumută o asemănare luată din agricultură cu privire la semănător: «Dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult». Este experienţa cea mai comună, aceea a fecundităţii morţii ca lege a vieţii: bobul de grâu nu este semănat pentru a ucide viaţa care este în el, ci pentru a o dezvolta prin rodul plin de viaţă al spicului. Bobul, dacă nu trece prin propria moarte, rămâne singur şi steril; moartea îi permite să-şi multiplice viaţa «care o sută, care şaizeci, care treizeci» precum este în parabola semănătorului (Mt 13,8).
Isus foloseşte şi o altă asemănare pentru a ilustra rodnicia durerii: cea a femeii care naşte o nouă viaţă prin durere (In 16,21). Fără moarte şi fără durere nu există viaţă. Asupra acestui motiv extinde perspectiva şi asupra urmaşilor săi, invitându-i să-l urmeze pe această stradă misterioasă şi dificilă a fecundităţii spirituale. Termenii opuşi de «iubire» şi «ură» a vieţii, fac parte din limbajul paradoxal semitic. Aceştia vor să exprime că cel care îşi iubeşte propria viaţă ca un bine pe care-l ţine pentru sine în mod egoistic, o pierde; cine o dăruieşte fără a se cruţa, ca un bine preţios pe care să-l ofere cu iubire, o păstrează pentru viaţa veşnică. Această dăruire de sine este slujirea pe care orice credincios trebuie să o ofere lui Isus în schimbul generoasei sale iubiri.
Isus nu ascunde faptul că sacrificiul său îl face să sufere mult, îl tulbură în profunzime; însă pronunţă cu hotărâre cuvântul ascultării. Ioan pare să anticipe aici ceasul agoniei în Ghetsemani, despre care vorbesc sinopticii: este cererea adresată Tatălui de a-i îndepărta acel potir amar, dar şi dorinţa care prevalează, aceea de a împlini voinţa sa printr-un act de ascultare totală. Cu atât mai mult încât moartea nu e scop în sine, ci deschide spre înviere. Tatăl îl asigură printr-o voce din cer, confundată de cei prezenţi cu un tunet sau cu vocea unui înger (îngerul consolator din Ghetsemani din Lc 22,43). Vocea este aceeaşi cu cea auzită la Iordan şi pe Tabor. Dumnezeu confirmă că l-a glorificat deja pe Fiul prin minunile pe care el le-a făcut, însă îl va glorifica definitiv prin învierea din morţi. Acela va fi ceasul triumfului său asupra răului din lume, care l-a refuzat pe Dumnezeu şi l-a ales pe diavol ca stăpân al său.
Împotriva unei viziuni pesimiste a lumii dominată total de diavol şi de rău, Isus afirmă că El rămâne adevăratul Domn al oamenilor, pentru că, atunci când va fi înălţat pe cruce îi va atrage pe toţi la sine. Duminica trecută (Isus) vorbea despre sine ca despre şarpele înălţat de Moise în pustiu, pentru a salva poporul de şerpii veninoşi care îl atacau. Astăzi, cu mai multă claritate, prezice că el însuşi va fi înălţat pe cruce, însă atunci va fi ca un magnet puternic de mântuire pentru toţi. Depinde de noi dacă ne lăsăm antrenaţi de acest curent salvator care ne face una cu el. Gloria sa va fi aceea de a ne fi smuls din (sfera) stăpânului acestei lumi şi să ne facă fii ai lui Dumnezeu în el şi cu el. Gloria noastră va fi aceea de a-i fi slujit lui şi fraţilor în credinţă. Doar în această umilă trăire cotidiană a credinţei şi a carităţii vom putea pretinde să-l vedem pe Dumnezeu care este alături de noi şi înlăuntrul nostru. Ajunge să deschidem ochii!
