Comunitatea “Sfinţii Îngeri Păzitori” – Huşi

“Începutul unei vieţi noi”

Localitatea Huşi este atestată documentar la sfârşitul secolului al XV-lea, mai precis la 1494, într-un document care aminteşte drumul „ce merge de la Vaslui la Huşi”. Un alt document din 1497 aminteşte de Huşi „ce iaste pe Drâslivţe”. Acestea sunt doar două documente ce amintesc de Huşi, însă au mai existat şi altele. În anul 1495, Ştefan cel Mare a construit aici o biserică cu hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”. Un secol mai târziu, în anul 1598, domnitorul Ieremia Movilă a înfiinţat Episcopia Huşilor, iar Biserica „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” a devenit catedrală episcopală.

În jurul anilor 1590-1600 au ajuns la Huşi negustori evrei sefarzi veniţi din Imperiul otoman, care îi primise după ce fuseseră evacuaţi din Spania, prin 1452-1457. De la ei au rămas un cimitir şi o sinagogă. Alt val de evrei, de data asta aşkenazi, veniţi din Galiţia şi din Podolia, s-a stabilit la Huşi în sec. XVIII şi XIX.

Cu privire la originea Huşilor s-au emis mai multe ipoteze. Primul care a încercat să identifice originea oraşului a fost episcopul Melchisedec Ştefănescu, care a realizat o cronică a Episcopiei Huşilor mergând cu evenimentele până la jumătatea secolului al XIX-lea. Acestuia i s-au alăturat şi alţi istorici cum ar fi Nicolae Iorga, Ioan Bogdan, Gh. Ghibănescu ş.a. Este o problemă încă deschisă, cu toate că varianta cea mai plauzibilă descoperită de ei este aceea că numele de Huşi ar veni de la un boier Husul, care a avut moşii de o parte şi de alta a Prutului. O altă ipoteză privind originea este legată de primirea în această localitate, de către Alexandru cel Bun, a husiţilor, adepţi ai teoriilor lui Jan Huss, alungaţi din Ungaria după ce mentorul lor a fost condamnat şi executat prin ardere pe rug de către Conciliul de la Konstanz.

Huşiul este numit uneori „oraşul dintre vii”, fiind înconjurat în vechime din toate părţile de podgorii; în “Descrierea Moldovei”, Dimitrie Cantemir a plasat vinul de Huşi pe locul al doilea după cel de Cotnari. Oraşul Huşi a obţinuit statutul de municipiu în 1995.

In oraşul Huşi, din timpuri străvechi, există o comunitate catolică puternică. Catolicii s-au aşezat aici la începutul secolului al XV-lea, venind din Transilvania. În decursul secolelor, numărul lor a fluctuat foarte mult. Unii misionari găsesc în Huşi doar câteva familii catolice, alţii, ca episcopul Bandinus, în anul 1646, găseşte în Huşi numărul catolicilor egal cu cel al ortodocşilor.

Comunitatea catolicilor din Huşi a fost păstorită în vremurile de demult de misionari veniţi din Italia, Polonia sau Transilvania, fără a avea reşedinţă stabilă în Huşi. Pe locul actualei biserici „Sfântul Anton” au fost mai multe biserici închinate Sfintei Cruci. Acestea erau modeste, din pământ, acoperite cu stuf sau olane, având un mobilier sărac.

Episcopul Bernardin Quirini, în 1597, scrie: „Am vizitat oraşul Huşi de 1300 fumuri, din care 72 sunt catolici cu 435 suflete, cu bisericuţă de lemn, cu odăjdii potrivite şi potir cu patenă de argint…. Biserica este de 12/6 paşi. Nu au preot, ci vine câte o dată misionarul care serveşte la Iaşi. Cimitirul este în jurul bisericii”.

Episcopul Bandinus, în anul 1646, găseşte în Huşi 682 de suflete. Sunt interesante şi vrednice de cunoscut amănuntele descrise de dânsul cu ocazia vizitei sale pastorale în această parohie. După o călătorie anevoioasă, sosi la Huşi în seara zilei de 2 noiembrie 1646. „Oraşul, spunea el, se întinde într-o înfundătură a trei dealuri. La răsărit are vii în apropiere, spre apus şi miazăzi sunt dealuri acoperite cu păduri. În fiecare joi se ţine târg. Locuitorii oraşului sunt catolici şi ortodocşi, din care pricină dacă într-un an a fost primar un catolic, anul următor această dregătorie o are un ortodox. Biserica se află într-o poziţie foarte frumoasă. Păcat că numai privită din afară. Avea mai mult înfăţişarea unei case ţărăneşti, căci era clădită din lemn, lipită cu lut şi paie. Altarul cel mare e făcut din pământ, cu icoane pe pânză şi hârtie. Puţine odăjdii şi vase sfinte, într-o stare primitivă. Clopotniţa era clădită pe patru stâlpi înălţaţi şi avea două clopote. Poporul, e foarte darnic şi primitor”.

Pe la 1700, din pricina năvălirilor tătare, a războaielor, sau din cauza vreunei ciume, o mare parte din locuitorii catolici se retrag în afara oraşului, într-o pădure de corni, pe care o defrişează, plantează vii şi-şi stabilesc locuinţele acolo, construindu-şi şi o bisericuţă din lemn. Ia fiinţă o nouă aşezare catolică numită Corni. Majoritatea catolicilor fiind în Corni, preotul îşi va muta locuinţa acolo. Biserica din oraş devine filială.

În anul 1762, Prefectul misiunii franciscane din Moldova, pr. Ioan Hrisostomul Dejoanis notează: „La trei zile departe de Săbăoani, spre răsărit, este un oraş mic, chemat Huschi. Aici sunt 65 familii catolice care au 300 de suflete. Au biserică din lemn, acoperită cu olane. Hramul este Sfânta Cruce. Are clopotniţă de lemn, separată de biserică, precum şi o îngrădire de 150 de paşi pentru cimitir. Afară de oraş, într-o pădure, în care se află cea mai mare parte a catolicilor noştri, mai este o biserică. Lângă biserică este locuinţa preotului şi o îngrămădire de pomi roditori. În zilele de sărbătoare se face Sfânta Liturghie şi în oraş. Biserica are o vie şi două dughene în oraş, care dau un venit de patru scuzi pe an”.

În anul 1795, în urma unui incendiu care a pârjolit jumătate din casele târgului, a ars şi bisericuţa din cimitirul oraşului, aflată aproape de episcopia ortodoxă, pe malul din faţa Răieştilor. Astfel, catolicii din oraş au rămas fără biserică. Voind s-o reclădească, episcopia ortodoxă, proprietara târgului, nu le-a mai permis, pe motiv că era deja una în satul Corni.

Numărul mare de copii rămaşi orfani în urma Primului Război Mondial (1914-1918) şi a tifosului exantematic care a început în primăvara anului 1917, a dus la înfiinţarea primelor orfelinate Catolice la Halăuceşti şi Huşi de către Fraţii Franciscani Minori Conventuali, având ca scop principal „o bună creştere, creştinească şi patriotică… o creştere care să întreacă chiar şi pe aceia pe care ar fi putut-o primi de la părinţii lor dacă ar fi trăit”.

Comunitatea surorilor a luat naştere în anul 1919, imediat după Primul Război Mondial, odată cu sosirea primelor Surori Franciscane Misionare de Assisi. Pe atunci exista deja orfelinatul catolic de băieţi înfiinţat în 1918 de către credincioşii din Huşi, aprobat şi susţinut de părintele Ulderic Cipolloni (OFMConv), administrator apostolic de Iaşi. În anul 1919 surorile venite la orfelinat au găsit un număr de aproximativ 30 de băieţi, număr care în anul 1920 se ridica la 35, în anul 1925 ajungea la 40 iar la sfârşitul anului 1933 în orfelinat erau 42 de băieţi.

La Huşi au fost trimise: sora Ludovica Bindangoli ca şi superioară şi sora Constante Elisei. Până la sfârşitul lunii octombrie 1919, orfelinatul şi-a desfăşurat activitatea în casa închiriată de la Dumitru Andrei din comuna Epureni. După ce contractul a expirat, se pare că s-a cumpărat o altă casă care, mai târziu, avea să slujească Surorilor Franciscane care îngrijeau orfanii, fiind considerată „clădirea veche de alături, restaurată şi mărită”; respectiva clădire fusese ”cumpărată cu ajutorul pomenilor credincioşilor din Huşi şi a altor binefăcători, iar 2000 de lire au fost date de Ulderico Cipolloni, în calitate de Administrator Apostolic de Iaşi”. Surorile au avut de înfruntat multe dificultăţi, lipsuri, noutăţi precum şi neînţelegeri interne şi externe casei. Abia sosite trebuiau să răspundă nu doar îngrijirii orfanilor dar şi formării numeroaselor tinere, care lucrau în orfelinat şi care aşteptau deja să îmbrăţişeze carisma Institutului. S-au confruntat nu doar cu sărăcia materială dar şi cu aspecte conflictuale inerente diversităţii noilor exigenţe impuse de realitate, precum cerşitul, pentru a asigura cele necesare orfanilor, şi interculturalitatea. În ciuda multor lipsuri şi fragilităţi surorile au fost stimate pentru dăruirea şi generozitatea lor.

În anul 1920 s-a turnat temelia noii clădiri a orfelinatului din Huşi, „în locul cimitirului vechi din strada Melchisedec”. În decursul unui an, noua clădire a fost terminată astfel sfinţirea imobilului a avut loc în octombrie 1921.

Din anul 1926 întreaga administraţie a orfelinatului a trecut în grija surorilor noastre care, pentru susţinerea micilor orfani au fost nevoite să deschidă în incintă ateliere de croitorie, cizmărie, tapiţerie, tâmplărie şi lăcătuşărie artistică pentru întreţinerea orfelinatului. Cerinţele erau din ce în ce mai mari iar veniturile foarte mici de aceea surorile au fost nevoite să ceară ajutor binefăcătorilor. De asemenea, din pomenile adunate de surori s-a construit şi Capela cea mare, dedicată „Sfântului Anton de Padova” (actuala Biserică parohială Romano-Catolică „Sfântul Anton de Padova” – care a devenit în 1986 parohie de sine stătătoare), începută în anul 1931, terminată şi sfinţită abia după opt ani, la data de 17 septembrie 1939.

Tot aici, la Huşi, începând cu luna octombrie a anului 1937 s-a deschis Noviciatul, un spaţiu în care tinerele dornice să îmbrăţişeze stilul de viaţă al Surorilor Franciscane Misionare de Assisi aveau posibilitatea să se formeze pe teritoriul ţării.

Al Doilea Război Mondial a fost o grea încercare pentru surori, fiind nevoite să părăsească casa de la Huşi şi să se refugieze la Stâna de Vale.

Orfelinatul şi-a încheiat practic activitatea în anul 1949, când regimul comunist, folosindu-se de legea cultelor în vigoare, a trecut la desfiinţarea şi naţionalizarea mănăstirilor. Copiii care aveau familiari au fost nevoiţi să se întoarcă acasă, ceilalţi au fost înfiaţi de către familii binevoitoare. La 22 august 1949 surorile au fost obligate să părăsească casa, fiecare dintre ele fiind nevoită să găsească un loc de muncă pentru a putea trăi. Sr. Iacinta Cobzaru, sr. Elena Cobzaru şi sr. Ulderica Bacoşcă au rămas pe mai departe la Huşi într-o căsuţă pe care au cumpărat-o de la un evreu. Astfel au continuat să-şi trăiască propria consacrare printr-o viaţă simplă şi umilă, confecţionând flori artificiale pentru a-şi putea asigura cele necesare traiului. Chiar dacă regimul comunist le-a negat posibilitatea unei mărturii vizibile, oamenii locului ştiau foarte bine că în acea casă locuiau ”Măicuţe”.

Despre modul cum a fost folosită clădirea Orfelinatului de către stat în timpul comunismului există foarte puţine informaţii. Se ştie doar că orfelinatul a fost folosit ca Oficiu Poştal pe timpul naţionalizării. După evenimentele din 1989 imobilul vechiului orfelinat ne-a fost restituit având astfel posibilitatea de a reîncepe viaţa comunitară precum şi diferite activităţi în favoarea celor aflaţi în dificultate.

Comunitatea din Huşi se redeschide pe 1 noiembrie 1992, primele surori fiind sr. Tereza Bujor – superioară, sr. Margareta Ţurcanu şi tânăra Celina Bacoşcă. Comunitatea locuia în căsuţa celor trei surori mai sus menţionate şi se dedica într-ajutorării familiilor sărace şi copiilor străzii.

Ajutate de Providenţa divină, în persoana unor binefăcători generoşi şi a unor voluntari laici, clădirea vechiului orfelinat a putut fi dărâmată, în locul ei construindu-se alta nouă care a fost inaugurată în anul 2001. În luna septembrie a aceluiaşi an s-a deschis şi a început activitatea Centrul de Zi ”Sfântul Anton”. Astăzi în acest lăcaş îşi găsesc sprijinul educativ, social, religios, moral şi cultural în jur de 75 de copii proveniţi din familii defavorizate şi nu numai. Aceşti copii primesc zilnic hrană şi educaţie, fiind atât pentru familiile lor cât şi pentru societate, un model de viaţă şi de trăire a valorilor umane şi creştine. Beneficiarii Centrului de Zi sunt atât de confesiune catolică cât şi ortodoxă, fie români fie romi, din familii cu probleme sociale, precum: părinţi fără loc de muncă, cu handicap sau cu probleme de alcool, fără venituri sau cu venituri foarte mici, care trăiesc în locuinţe cu situaţii precare.

Cu un an mai devreme, la 2 octombrie 2000, căsuţa surorilor mai sus menţionată, îşi deschide uşa pentru a primi zece copii abandonaţi, afectaţi de virusul HIV şi de alte dizabilităţi. Cei zece copii au fost preluaţi din Centrul de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihiatrică – Huşi, dintr-un spaţiu total neadecvat, pentru a li se oferi un lăcaş de viaţă demn de umanitatea lor rănită şi suferindă. Centrul Rezidenţial Casa „O rază de soare” continuă să fie un cămin cald şi familial pentru beneficiarii săi, rupând astfel barierele indiferenţei contemporane şi luptând pentru demnitatea şi respectarea vieţii umane. Prin această nouă deschidere Dumnezeu a revărsat asupra comunităţii belşug de binecuvântare, din roadele ei putându-se hrăni şi bucura atât cei ajutaţi cât şi cei care ajută.

Căsuţa veche şi, în parte şubredă, a devenit neîncăpătoare. Între anii 2006-2011 a fost construită o clădire nouă în locul celei vechi, adecvată necesităţilor efective ale beneficiarilor dar şi corespunzătoare cerinţelor legislative în vigoare.

Începând cu data de 2 martie 2012, în sânul ei a fost constituită o nouă comunitate, pusă sub ocrotirea “Sfinţilor Îngeri Păzitori”, ce se dedică în totalitate slujirii, îngrijirii şi educării acestor tineri. Astăzi comunitatea este formată din sr. Gabriela Gal – superioară, sr. Lucica Sascău, sr. Maria Frenţ şi sr. Angela Gal. Ele au ca spaţiu de locuit o parte din casă la etaj unde au şi capela şi o altă sală unde îşi desfăşoară toate activităţile fraternităţii.

La 12 februarie 2017 tânăra Turcu Georgiana, după o lungă perioadă de suferinţă trăită cu multă resemnare şi abandonare pleacă în braţele Tatălui Ceresc, lăsând un gol şi o suferinţă în sufletul tinerilor şi a surorilor, care au considerat-o ca pe un înger între ei. Georgiana a fost foarte mult iubită de colegii ei; erau mai mult decât fraţi, a fost ca o mamă, un lider şi o soră pentru fiecare dintre ei. Astăzi, chiar dacă le este greu fără ea, reuşesc să trăiască în simplitate şi credinţă legatura cu ea prin diferite forme şi gesturi.

Privind această misiune ne dăm seama că doar mâna lui Dumnezeu este cea care ne conduce atât pe noi cât şi pe tineri. De aceea, ne încredem în Sfinţii Îngeri Păzitori, patronii noştri, în a ne ajuta să facem binele aici unde suntem.

Toate spre mai mare Slavă a lui Dumnezeu!

Surorile Comunităţii ”Sfinţii Îngeri Păzitori”