Scurt istoric

Anul 1919 a fost cel dintâi an al prezenţei noastre ca şi Surori del Giglio, pe meleagurile româneşti. Un an aflat în arcul timpului la o distanţă de peste două secole de la întâlnirea tainică cu Dumnezeu a celor două suflete alese: sr. Angela Maria del Giglio şi pr. Giuseppe Antonio Marcheselli (OFMConv), în urma căreia s-a înfiripat şi apoi s-a dezvoltat prima comunitate numită „Mica Adunare” a cărei moştenitoare suntem astăzi noi, Surorile Franciscane Misionare de Assisi (SFMA).

Când primele patru surori „del Giglio” au venit din Italia la invitaţia pr. Ulderic Cipolloni (OFMConv), pe atunci administrator apostolic al Diecezei de Iaşi, marcau cea de-a doua deschidere misionară a Institutului, după cei 200 de ani petrecuţi numai în Assisi.

Caritatea a fost cea care le-a condus paşii spre cele două orfelinate catolice de la Hălăuceşti şi Huşi, înfiinţate din iniţiativa Fraţilor Minori Conventuali în anul 1917, respectiv 1918, pentru a alina suferinţa copiilor rămaşi orfani de pe urma războiului.

Prin convenţia încheiată între pr. Cipolloni şi custodele de la Sacro Convento din Assisi – superior delegat al Institutului del Giglio la acea dată, surorile se angajau să ofere educaţie morală, religioasă şi civilă orfanilor, dar şi să se îngrijească de „hrana, odihna, îmbrăcămintea, recreaţia şi pregătirea manuală a acestor copii”.

Din documentele pe care le avem la dispoziţie reiese că activitatea surorilor în cele două orfelinate s-a desfăşurat după cum urmează:

  • la Hălăuceşti din 1919 până în 1936 când, din lipsa unei autorizaţii de funcţionare adusă la zi, Ministrul Instrucţiunii Publice a fost nevoit să interzică activitatea în acest orfelinat;
  • la Huşi, din 1919 până în 1948 când orfelinatul a fost închis de către regimul comunist.

În timp, bucurându-se de un număr din ce în ce mai mare de vocaţii autohtone, surorile au putut să-şi diversifice şi gama de activităţi. Astfel:

  • între anii 1925-1930 au activat în Azilul de bătrâni de la Cioplea, fiind chemate acolo de Asociaţia Catolicilor din Bucureşti;
  • din septembrie 1936 au preluat în grijă garderoba şi lenjeria seminarului şi ale internatului nou constituit la Hălăuceşti, iar din 1938 şi bucătăria;
  • tot în 1936 au fost solicitate şi la Nunţiatura din Bucureşti;
  • s-au putut constitui noi comunităţi la: Săbăoani (legată oarecum de activitatea Noviciatului Franciscan din localitate), la Arad, la Drăgeşti (jud. Bihor) şi la Stâna de Vale, ca urmare a refugierii surorilor în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial.

În anul 1949, Congregaţia Surorilor Franciscane del Giglio, având personalitate juridică, apărea pe lista ordinelor religioase care au fost desfiinţate de Consiliul de Miniştri, în şedinţa din 29 iulie.

Ziua de 22 august 1949 va rămâne o zi memorabilă pentru Institutul SFMA din România: „…a fost ultima zi de mănăstire… zi de lacrime amare” (din Memoriile sr. Teofila Sociu), când surorile au fost „…scoase fără milă din căsuţa lor” (din Memoriile sr. Leopoldina Pârţac). Toate surorile, în număr de 48, cât şi novicele au fost obligate să ia calea pribegiei cu „promisiunea” din partea Statului că în casele lor totul va rămâne intact. Aşa a început lungul Calvar al surorilor, nevoite să trăiască în anonimat. Cu toate acestea, ele au continuat să rămână fidele darului consacrării şi să facă apostolat dând mărturie prin propria viaţă, pe unde au putut: fie în spitale, fie în fabrici, parohii sau în diferite familii îngrijind de copii, sau chiar lucrând la Cooperativa Agricolă de Producţie (C.A.P.).

În 1981, se înălţa către Casa Generală din Assisi strigătul sfâşietor al sorei Electa Bâlha din Hălăuceşti, care-şi exprima îngrijorarea în privinţa viitorului: „… Toate cele care mai trăim, ne întrebăm: cine se va gândi la noi dacă toate suntem înaintate în vârstă?… suntem părăsite de toţi. O aşteptăm pe sora noastră moarte şi sperăm să ne reîntâlnim într-o zi în casa scumpului nostru Mire, Isus„.

A fost suficientă o decizie a Superioarei Generale, sr. Enrica Dandolo, ca în istoria surorilor din România să se producă o importantă întorsătură. Având aprobarea Sfântului Scaun şi a Ministrului general al Fraţilor Minori Conventuali, aceasta a permis ca în România să fie primite şi formate în clandestinitate noi vocaţii pentru viaţa consacrată, responsabilitate încredinţată pr. Gheorghe Patraşcu (OFMConv) ca şi vizitator permanent al Surorilor Franciscane Misionare de Assisi, şi sr. Aldegonda Veronica Băcăoanu ca şi delegată a Superioarei generale.

Aşa se explică numărul mare de surori (erau aproape 50) răspândite în toate colţurile ţării care, după evenimentele de la sfârşitul anului 1989, au avut posibilitatea să iasă la lumină şi să dea un nou început Institutului SFMA pe pământ românesc, redeschizând vechile comunităţi (Hălăuceşti şi Huşi) şi constituind altele noi.

Cu paşi mărunţi dar siguri, Delegaţia română a început să prindă contur. Ba mai mult, a reuşit să pună bazele unei Provincii religioase solide, statutul de provincie fiind dobândit la 12 noiembrie 2007, în cadrul celui de-al XIII-lea Capitol General, desfăşurat la Assisi, în perioada 15 octombrie – 15 noiembrie 2007.

Astăzi suntem prezente atât în Dieceza de Iaşi (Hălăuceşti, Huşi, Valea-Mare, Luizi-Călugăra), cât şi în  Arhidieceza de Bucureşti (Bucureşti şi Singureni-Giurgiu), precum şi dincolo de graniţele ţării în: Germania, Italia (Noventa Padovana şi Camposampiero), Republica Moldova, Republica San Marino şi Rusia.

Oriunde am fi, ne străduim să-l facem cunoscut pe Cristos, sărac şi răstignit, mai ales acolo unde El are nevoie de răspunsul nostru: în contemplaţie şi acţiune, în viaţa de comuniune fraternă, în apostolatul misionar, slujind Biserica în membrele ei prin cateheză, animarea grupurilor de tineri şi de copii, pastorală vocaţională şi familială, educaţie umană şi spirituală în centre de zi, ajutorarea persoanelor marginalizate şi a celor cu dizabilităţi.