Nu sunt o fantomă! Realismul puternic al învierii
În acel timp, cei doi discipoli care se întorseseră de la Emaus, le-au povestit cele de pe drum şi cum a fost recunoscut de ei la frângerea pâinii. Pe când vorbeau ei acestea, el a stat în mijlocul lor şi le-a spus: „Pace vouă!”. Speriaţi şi cuprinşi de teamă, credeau că văd un duh, dar el le-a spus: „De ce v-aţi tulburat şi de ce se ridică aceste gânduri în inima voastră? Priviţi mâinile şi picioarele mele căci eu sunt. Pipăiţi-mă şi vedeţi: duhul nu are carne şi oase, cum mă vedeţi pe mine că am”. Şi, spunând acestea, le-a arătat mâinile şi picioarele. Însă pentru că ei, de bucurie, încă nu credeau şi se mirau, le-a spus: „Aveţi aici ceva de mâncare?” Ei i-au dat o bucată de peşte fript. Luând-o, a mâncat-o înaintea lor. Apoi le-a spus: „Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am spus când încă eram cu voi; că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre mine în Legea lui Moise, în Profeţi şi în Psalmi”. Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile şi le-a spus: „Aşa este scris: Cristos [trebuia] să sufere şi să învie din morţi a treia zi şi să fie predicată convertirea în numele lui spre iertarea păcatelor la toate neamurile. Începând din Ierusalim, voi veţi fi martorii acestor lucruri. (Lc 24,35-48).
______________________________
Relatările despre înviere şi despre apariţii în evanghelia după Marcu sunt foarte scurte şi sintetice, de aceea liturgia post-pascală împrumută istorisirile din Ioan şi Luca. Astăzi este Luca cel care ne povesteşte apariţia lui Isus în cenacol, cea pe care ne-o povestise Ioan duminica trecută cu multe detalii asemănătoare. În plus, aceşti doi evanghelişti au scris la Efes şi, probabil, ei s-au cunoscut şi influenţat. Amândoi pun în evidenţă caracterul concret al trupului celui înviat, verificarea lui în mod tangibil, identitatea dintre Isus înviat şi Isus istoric care păstrează stigmatele pătimirii sale. Pe scurt, înviatul nu este o fantomă, adică o figură iluzorie, efemeră, fără consistenţă fizică.
Grecii din acea vreme aveau o mare dificultate să creadă în învierea trupului pentru că, în dualismul lor filozofic exasperat, se gândeau că sufletul ar fi o realitate spirituală, divină, imortală, în mod misterios întemniţat într-un trup care îl îngreuna şi îi reducea potenţialul. Moartea era privită ca o eliberare a sufletului carcasa trupului care se distruge în mod ireversibil; ar fi fost absurd ca (sufletul) să fie constrâns să intre din nou în temniţa dinainte. La Corint, Paul va trebui să intervină cu putere pentru a corija această concepţie filozofică de domeniu public, care obstacula credinţa în învierea trupului: «Iar dacă se vesteşte că Cristos a înviat din morţi, cum spun unii dintre voi că nu există înviere din morţi? Iar dacă nu există înviere din morţi, nici Cristos nu a înviat!» (1 Cor 15,12-13). Omul este format din suflet şi trup; el nu are doar un trup, ci este într-un trup viu. Credinţa creştină a valorizat şi cinstit mereu trupul, chiar şi după moarte aşa cum ne învaţă liturgia înmormântării. Trupul înviat al lui Isus este garanţia şi modelul învierii noastre viitoare. Aşa cum este el, la fel vom fi şi noi.
Evanghelia de astăzi n educe înapoi la seara de Paşte, atunci când Isus apare celor unsprezece şi celorlalţi discipoli reuniţi împreună. Povestirea vrea să ne descrie, cu o ulterioară insistenţă, naşterea la credinţa în Cristos înviat în acea primă şi decisivă zi a săptămânii. Abia au sosit cei doi discipoli de la Emaus recuperaţi de Isus, şi ei povestesc încă gâfâind despre întâlnirea lor cu cel înviat pe drum şi la cină. Contrar celor întâmplate femeilor, care nu au fost luate în serios, de această dată discipolii primesc mărturia acestora şi o confirmă cu experienţa pe care Petru o avusese cu puţin înainte. Isus îi apăruse deja lui Petru. În timp ce ei încă discutau, Isus apare pe neaşteptate în mijlocul lor, generând surpriză şi frică. Luca nu spune că el a venit, trecând măcar prin uşa încisă, doar că «a stat în mijlocul lor». Această prezenţă neprevăzută ne face să gândim că isus ar fi fost deja acolo, în mod invizibil, aşa cum se întâmplă în realitatea vieţii noastre de creştini. Şi discipolii de la Emaus s-au trezit cu el alături, ca un tovarăş de călătorie. Cel înviat este mereu cu noi, chiar dacp nu poate fi mereu recunoscut. Reacţia spontană a discipolilor este frica, aşa cum este atunci când apare o fantomă. Isus le oferă încurajarea sa: «Pace vouă! Sunt chiar eu!». Pacea nu este un simplu salut, este un dar care se traduce în siguranţă, tihnă, seninătate, bucurie, aşa cum promisese Isus în timpul cinei pascale (In 14,27). În acea afirmaţie «sunt eu» există invitaţia de a-l recunoaşte ca Maestru al experienţei lor istorice. Cristos al credinţei este acelaşi Cristos al istoriei. Această identificare este ecplicată cu claritate prin invitaţia de a privi mâinile şi picioarele străpunse, şi să-i atingă trupul său real. Inviatul este acelaşi cu Isus cunoscut înainte de Paşte.
Aici se împletesc două teme ale succesivei cateheze apostolice: Realitatea somatică a trupului lui Isus înviat şi experienţa intensă şi unică pe care au făcut-o cu el primii discipoli. El elimină orice dubiu cu privire la concretitudinea trupului său omenesc, atunci când mănâncă bucata de peşte fript ce-i este oferită. Ne putem imagina cu ce atenţie şi bucurie l-au fixat discipolii în timp ce mânca. Era chiar el, avea un singur mod de a mânca; de multe ori l-au examinat cu atenţie în timp ce mânca cu ei pe malul lacului şi în casele prietenilor. De acum înainte, învierea sa trupească este confirmată şi îmbogăţită în mod foarte clar de invitaţia la masă pe care, în cele patruzeci de zile înainte de înălţarea lui Isus, a împărtăşit-o cu ai săi (Fap 1,4). In predica sa, Petru va insista: «Pe acesta Dumnezeu l-a înviat a treia zi şi a îngăduit să se arate nu întregului popor, ci nouă, martorilor aleşi mai înainte de Dumnezeu, care am mâncat şi am băut cu el după ce a înviat din morţi» (Fap 10,40-41). Doar această bogată experienţă pascală i-a făcut pe discipoli să treacă de la necredinţă şi dubiu la certitudinea credinţei şi la bucurie. Si aceasta a devenit baza istorică a credinţei noastre, aceea pe care noi o profesăm în fiecare duminică, aşezându-ne la masă cu el pentru a împărţi pâinea trupului său.
Din Paşte ia naştere, în plus, misiunea bisericii. Isus vrea să-i facă pe apostoli capabili misiunii lor viitoare de martori competenţi şi cu autoritate; de aceea le deschide inteligenţa pentru a înţelege Scripturile. Aşa începe lectura creştină a Bibliei în celebrările noastre comunitare. Întreaga revelaţie conţinută în cărţile sacre are în Isus totala sa împlinire şi înţelegerea sa perfectă, el este cheia sa de lectură. Drept urmare, ignorarea Scripturilor înseamnă ignorarea lui Cristos. El, în acea seară şi apoi timp de patruzeci de zile, a învăţat că viaţa sa este într-o perfectă şi deplină conformitate cu planul lui Dumnezeu revelat «lui Moise prin Lege, în profeţi şi în Psalmi». Această triplă împărţire caracterizează întreaga listă ebraică a cărţilor din Biblie, aşa cum o cunoşteau apostolii, care erau fii ai culturii religioase iudaice. Din cărţile Vechiului Testament, apostolii vor scoate lumină şi confirmare pentru a face cunoscută viaţa lui Isus în predica lor. Petru, în primul său discurs la Rusalii, se referă de trei ori la textele biblice (Fap 2,16.25.34). Arată astfel că a învăţat lecţia. Întocmai, înţelegerea deplină a celui înviat, la lumina Scripturilor, îi va face pe discipoli capabili să predice tuturor popoarelor convertirea la evanghelie, spre iertarea păcatelor. Ei îşi vor angaja întreaga viaţă până la martiriu. Cuvintele lui Isus înviat despre predica adusă tuturor popoarelor devine, de acum încolo, programul Bisericii. După acea minunată seară de Paşte, acea sarcină trece în mâinile oricărui credincios conştient. Misiunea de a răspândi evanghelia prin viaţă şi cuvânt este valabilă pentru toţi creştinii de ieri şi de azi. pentru acest motiv ei au primit darul Duhului Sfânt.
