Sărbătoarea prezenței lui Cristos în mijlocul nostru
În prima zi a Azimelor, când se jertfea Paștele, discipolii săi i-au spus: „Unde vrei să mergem să pregătim ca să mănânci Paștele?” Atunci a trimis doi dintre discipolii săi și le-a spus: „Mergeți în cetate și vă va întâmpina un om care duce un urcior cu apă: mergeți după el și, acolo unde va intra, spuneți stăpânului casei că învățătorul zice: „Unde este camera mea, în care să mănânc Paștele cu discipolii mei?”! El vă va arăta o sală mare la etaj, gata pregătită. Pregătiți acolo pentru noi!”. Discipolii au ieșit și au venit în cetate. Ei au găsit după cum le spusese și au pregătit Paștele. Și în timp ce mâncau, a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o, le-a dat-o și le-a spus: „Luați, acesta este trupul meu!”. Apoi, luând potirul și mulțumind, l-a dat lor și au băut din el toți. Și le-a spus: „Acesta este sângele meu, al alianței, care se varsă pentru mulți. adevăr vă spun că nu voi mai bea din rodul viței până în ziua aceea când îl voi bea nou în împărăția lui Dumnezeu!”. Și, cântând imnuri, au ieșit spre Muntele Măslinilor. (Mc 14,12-16.22-26)
___________________________________________
Evanghelia din duminica trecută se încheia cu această asigurare: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii” (Mt 28,20). Astăzi ne este descris modul în care Isus continuă să fie prezent în mijlocul nostru în toate zilele: prin Euharistie, misterul Trupului și Sângelui lui Cristos, mister pe care îl celebrăm astăzi. Tot poporul lui Dumnezeu răspândit în lume se adună împreună cu noi, în fiecare duminică, pentru a celebra Sfânta Cină a Domnului, descrisă de Evanghelia pe care tocmai am ascultat-o.
Sărbătoarea de astăzi a fost instituită pentru a aminti, în mod deosebit, marele dar pe care Isus ni l-a făcut. În timpuri nu prea îndepărtate de noi, era celebrată cu mare solemnitate, cu flori multe, cu procesiuni și cântări, care antrenau întreaga comunitate a credincioșilor. Astăzi, în multe locuri, sărbătoarea a devenit mai puțin aparentă, poate mai intimă. Și totuși, această sărbătoare trebuie să ne aducă aminte tuturor de prezența ascunsă și discretă a lui Isus în bisericile noastre. Zi și noapte, o luminiță, lampa veșnică, atrage atenția puținilor vizitatori și puținilor credincioși care intră în biserică. Fără acea luminiță de la lampa veșnică, bisericile noastre ar fi săli de reuniune, goale și reci.
Tommaso da Celano, primul biograf al Sfântului Francisc de Assisi, povestește că sfântul „ardea de iubire în toate fibrele ființei sale față de Sacramentul Trupului Domnului, fiind cuprins peste măsură de uimire pentru o atât de mare caritate binevoitoare și foarte generoasă. Considera un semn de dispreț grav a nu asculta în fiecare zi Liturghia, chiar dacă unică, dacă timpul o permitea” (2Cel 152,201). Din fericire încă mai există câte un credincios, prin parohiile noastre, care vibrează de aceiași iubire și de aceiași uimire, și de aceea consideră timp prețios timpul dedicat adorării în tăcere a Euharistiei. Un astfel de credincios este o lampă umană care arde înaintea lui Isus din tabernacol, în numele tuturor oamenilor.
Evanghelia lui Marcu ne face să retrăim, astăzi, cea mai veche celebrare euharistică în comunitatea din Ierusalim și de la Roma, când primii credincioși se adunau în jurul lui Petru și a celorlalți apostoli pentru a asculta povestirile lor și pentru „a frânge pâinea” (Fap 2,42.46). Este un rit încă schematic, redus la esențial. Luca și Paul ne prezintă o liturgie într-un stadiu mai evoluat. Paul celebrase la fel, la Corint, în anii 50-52. De aceea spune: „Eu am primit de la Domnul ceea ce v-am transmis: că Domnul Isus, în noaptea în care era vândut, a luat pâinea și, mulțumind, a frânt-o și a zis: «Acesta este trupul meu cel care este pentru voi. Faceți aceasta în amintirea mea”». De asemenea, după cină, a luat potirul spunând: «Acesta este potirul noului legământ în sângele meu. Faceți aceasta, ori de câte ori beți, în amintirea mea»” (1Cor 11,23-25).
În evanghelistul Marcu lipsește invitația de a repeta ritul pe care îl celebrase Isus poate pentru că era evident faptul că Petru repeta exact ceea ce văzuse că a făcut Isus în acea seară. Evanghelistul Luca precizează că a fost chiar Petru, împreună cu Ioan, cei care au pregătit, în mare taină, cina pascală, în casa unui prieten din Ierusalim (cf. Lc 22,8). Cei doi, Petru și Ioan, erau discipoli de încredere și au urmat cu mare atenție și discreție ceea ce le indicase Isus. Acea discreție era o prezență de spirit a unei prudențe sănătoase. Dacă Iuda ar fi cunoscut dinainte locul cinei, poate că le-ar fi spus marilor preoți, care ar fi dat năvală în cenacol și l-ar fi arestat pe Isus cu mai mare ușurință. În acea noapte, nu era nimeni pe străzile Ierusalimului. Toți erau adunați prin casele lor pentru a celebra, în intimitatea familiei, cina pascală.
Când totul a fost gata, la ora fixată, Isus a venit din Betania și s-a așezat la masă cu cei doisprezece și a început ritul, pentru el, obișnuit, dar care, în acea seară, va avea o semnificație cu totul specială, unică. Toți s-au întins pe partea stângă pe covoare întinse în jurul unei mese joase și rotunde pe care au fost puse patru cupe cu vine, un teanc de pâini azime, mielul fript, ierburile amare și un sos de fructe.
Cina prevedea patru momente principale: o pregătire care cerea spălarea mâinilor, binecuvântarea primei cupe de vin, gustarea ierburilor amare și sosul din miere și nuci măcinate. Al doilea moment era ascultarea relatării biblice a ieșirii (Haggada), făcută de capul familiei. În semn de bucurie, toți beau vin din a doua cupă. Al treilea moment era constituit din masa propriu zisă, care începea atunci când capul familiei frângea turta de pâine azimă și distribuia, din ea, bucăți fiecăruia dintre cei prezenți. Atunci toți luau din unica tavă centrală o bucată de miel, ierburi amare, sos din fructe și beau vin din a treia cupă. Al patrulea moment era încheierea cinei. În acest moment se spunea binecuvântarea celei de-a patra cupe de vin (potirul binecuvântării), cântecul Hallel (Ps 135-136), se fixa întâlnirea pentru anul următor, și trimiterea.
Ceea ce descrie Marcu este momentul central și final al cinei. După povestirea pascală a exodului (Haggada), Isus a luat pâinea azimă, a rostit asupra ei binecuvântarea rituală și a frânt-o și a împărțit-o fiecăruia, spunând: Luați, acesta este trupul meu”. Expresia semitică vrea să spună: „Luați, acesta sunt eu”. Trebuie să fi fost o surpriză pentru toți, pentru că niciodată nimeni nu s-a identificat cu o bucată de pâine. În mod natural, El nu a mâncat din ea. Explicația acelei fraze nemaiauzite până atunci încheie cina când Isus a binecuvântat ultimul potir cu vin roșu, a adus mulțumiri (eucharistesas) și l-a împărțit tuturor, spunând: „Acesta este sângele meu, al alianței, care se varsă pentru mulți”. În spatele acestor cuvinte, se află încă odată limba și cultura ebraică. Sângele, pentru evrei, era viața, de aceea Isus voia să spună că în acel potir era viața sa dăruită pentru iertarea păcatelor în favoarea tuturor. Termenul “mulți” (rabbim), în limba ebraică, indica totalitatea și este tradus cu “toți”.
Despre acest sânge dăruit ne vorbește, astăzi, Scrisoarea către Evrei, în lectura a doua. Sângele stabilește o nouă alianță, o comuniune intimă între Dumnezeu și oameni, o alianță superioară alianței pe care Moise a stabilit-o cu sângele victimelor de animale, la poalele Muntelui Sinai (Ex 24,8). În virtutea acelui Trup și Sânge, dăruite de Isus pe Cruce și comemorate în celebrarea euharistică, Dumnezeu Tatăl se angajează să stabilească un nou raport de unitate cu oamenii deveniți fiii săi iubiți.
Prin participarea la Trupul lui Isus, noi devenim ceea ce mâncăm. Apostolul Paul spune cu claritate: „Deoarece există o singură pâine, noi, deși fiind mulți, suntem un singur trup: căci toți participăm la o unică pâine” (1Cor 10,17).
Depinde de noi să fim conștienți de darul imens pe care ni-l face Isus în celebrarea Cinei Sfinte. Această celebrare poate fi o participare plină de căldură, sau o participare plină de o indiferență rece, sau o participare din obișnuință.
Astăzi, avem ocazia să ne întrebăm cum sunt adunările noastre liturgice de duminică. Poate că va trebui să schimbăm ceva pentru a le face mai pline de viață. Și să participăm mai bine la ele. O cină importantă între prieteni este plină de entuziasm și de prietenie.
