Pâinea care se înmulțește din iubire
În acel timp, Isus a primit mulțimile și le-a vorbit despre împărăția lui Dumnezeu vindecându-i pe bolnavi. Începuse să se lase înserarea; atunci, apropiindu-se cei doisprezece, i-au spus: „Dă drumul mulţimii pentru ca, mergând prin satele şi ţinuturile dimprejur, să-şi găsească adăpost şi de mâncare, pentru că aici suntem într-un loc pustiu!”. El însă le-a spus: „Daţi-le voi să mănânce!”. Dar ei au răspuns: „Nu avem mai mult de cinci pâini şi doi peşti. Doar dacă ne-am duce noi să cumpărăm de mâncare pentru tot poporul acesta!”. Erau cam cinci mii de bărbaţi. Atunci le-a zis discipolilor săi: „Puneţi-i să se aşeze în grupuri de câte cincizeci!”. Ei au făcut astfel şi i-au aşezat pe toţi. Atunci, luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, a privit spre cer, le-a binecuvântat, le-a frânt şi le-a dat discipolilor ca să le pună înaintea mulţimii. Toţi au mâncat şi s-au săturat şi au adunat din ceea ce a prisosit pentru ei, din bucăţile de pâine, douăsprezece coşuri (Lc 9,11-17).
——————————————
Importanța acestei minuni constă, în primul rând, în faptul că ne este relatată de toate cele patru evanghelii. Prin urmare, s-a bucurat de o atenţie deosebită din partea tradiției apostolice care ne-a transmis-o. De fapt, plecând de la această minune, Ioan ne vorbește despre Euharistie, ca adevăratul trup și sânge al lui Isus, într-un lung discurs ţinut în sinagoga din Cafarnaum (In 6,26-58).
Episodul este povestit de Marcu și Luca în contextul întoarcerii ucenicilor din misiunea în care au fost trimişi în satele și orașele din Galilea. Ei i-au prezentat lui Isus o sinteză a activității lor misionare, iar el s-a bucurat de toate cele înfăptuite de ei, mulțumindu-i lui Dumnezeu. Drept urmare i-a invitat să se odihnească câteva ore împreună, departe de mulțime. Unicul mod pentru a face acest lucru era să urce în barcă, să înainteze în larg și să traverseze spre liniștitul lac Genezaret.
Riscau, într-adevăr, să fie striviţi de mulțimea care nu le lăsau nici un moment de liniște. Prin urmare, au plecat cu barca în direcția Betsaidei, dar au ales un loc liniștit, mai aproape, în ținutul Tabgha (numit așa pentru că acolo izvorau șapte izvoare; în greacă: Epta-pegon). Mulțimea pe care o lăsaseră în urmă a intuit itinerariul lor, astfel că atunci când au ajuns la mal au găsit-o de-a lungul plajei, așteptându-i. Acel entuziasm stăruitor trebuia premiat, de aceea Isus a început să le vorbească din nou despre Înpărăția lui Dumnezeu și să vindece bolnavii pe care îi aduceau.
Timpul trecea și nimeni nu se mișca de la locul său, fiind atrași parcă de un magnet divin. Se însera și acea mulțime nenumărată de bărbaţi, femei și copii nu se preocupau nici măcar să mănânce. Marcu spune că Isus s-a emoționat pentru că «erau ca niște oi fără păstor», dezorientați, în căutarea unui conducător care să le ofere siguranță. El asculta strigătul neexprimat, transmis în mod tăcut, al acelei mulțimi sărace și nevoiașe, înfometată de adevăr și solidaritate mai mult decât de pâine. Nu putea să rămână indiferent. Se simțea un adevărat păstor, asemenea imaginii lui Dumnezeu, descrisă în Psalmul 23. De aceea, atunci când ucenicii i-au spus să dea drumul mulțimii să meargă în satele vecine pentru a-şi căuta hrană și loc de dormit, el le răspunde: «Dați-le voi să mănânce!». Propunerea lui Isus părea să fie stranie și neașteptată, pentru că din punct de vedere uman nu se putea realiza. Nu era un lucru neobișnuit în acel timp să se doarmă afară, sub cerul liber; mulți dormeau pe străzi înfășurați într-o manta pe care o foloseau ca și pătură. Pentru mâncare, însă, problema se punea cu totul altfel: nevoia de hrană era urgentă. Cum era posibil să găsească hrană pentru atâta lume în acea pustietate? Singura alternativă era să meargă să cumpere pâine în satele înconjurătoare din apropierea lacului. În afară de preț (mai mult de două sute de denari, calculează apostolii în Mc și In), mai era și dificultatea de a găsi atâta pâine pentru toți pe o rază limitată de teritoriu.
Unica soluţie era ca în loc de verbul «a cumpăra» să fie folosit verbul «a dona». Apostolii, în urma căutărilor, nu au în mână decât cinci pâini de orz și doi pești, o hrană folosită deseori de săracii de pe malul lacului. Este vorba despre mâncarea ce o avea un copil, spune Andrei, care căutase şi el surse de hrană în acea mulţime (In 6,9). E atât de puțin ceea ce se poate dărui și împărtăşi! Dar săracii sunt mereu cei care îi ajută pe cei mai săraci decât ei. Doar după gestul generos al unui copil, puținul devine abundență și îndestulare. Perspectiva creștină este aceea a dăruirii. Dumnezeu multiplică ceea ce este dăruit. Puținul pe care creștinul poate să-l dăruiască, devine mult, astfel încât poate să îndestuleze și să prisosească, dacă este dăruit prin mâinile lui Dumnezeu. Nu ne putem ascunde în spatele scuzei că este prea puțin ceea ce se poate dărui, în comparație cu enorma sărăcie care ne înconjoară, spunând că este asemenea unei picături de apă în deșert. Acea picătură de apă poate deveni un potop, dacă este pusă în mâinile lui Dumnezeu.
Isus le cere discipolilor săi să-i așeze pe cei ce vor mânca în grupuri de câte cincizeci de persoane, astfel încât să fie mai ușoară și mai fluidă distribuirea. Acele persoane trebuie să se fi simțit comod, aşezate la masă așa cum stabilea ritualul de Paști pentru cina sfântă, asemenea oamenilor liberi. Minunea lui Isus este descrisă în același mod în care este prezentat momentul cinei euharistice pascale: El, «luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, a privit spre cer, le-a binecuvântat, le-a frânt şi le-a dat discipolilor ca să le pună înaintea mulţimii». Fiecare Euharistie este masa carității și orice masă a carității este Euharistie. Pâinea pământească e semnul pâinii cerești pe care o cerem în fiecare zi în rugăciunea Tatăl nostru. Rămân adevărate pentru totdeauna cuvintele lui Isus: «Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer» (In 6,51). În fiecare gest de caritate această Pâine este dăruită și împărtășită. Caritatea, ca și Euharistia, fac parte din esența Bisericii. Fără acestea, Biserica nu ar exista și nu ar avea motiv să existe. Amândouă sunt inima sa, pentru că se întrepătrund și se identifică.
Și medierea apostolilor face parte din natura sacramentală a Bisericii: Dumnezeu se folosește de mâinile oamenilor pentru a ajunge la inima oamenilor. În Euharistie, pâinea lui Dumnezeu este dăruită și distribuită şi astăzi de mâinile preoților. În Euharistie și în viață pâinea oamenilor este dăruită și distribuită de mâini omenești, de la frate la frate. Încă din primele secole creștine nu a fost niciodată vreo celebrare euharistică fără strângerea de oferte pentru săraci. Euharistia nu poate fi niciodată o devoțiune de trăit în privat, deoarece are o puternică dimensiune socială: creează Biserica ca semn vizibil al iubirii lui Dumnezeu pentru oameni. Cine participă la masa lui Dumnezeu trebuie să se simtă obligat să-şi invite fraţii la masa sa. Paul îi mustra cu severitate pe creștinii din Corint pentru că mâncau împreună Euharistia, dar nu știau să împărtăşească cu săracii pâinea materială a carității. El spunea: « Aşadar, când vă adunaţi la un loc, n-o faceţi ca să mâncaţi Cina Domnului» (1Cor 11,20).
Euharistia își pierde din eficacitatea sa atunci când nu este însoţită de iubire și împărtășire. Generozitatea lui Cristos este în zadar, dacă este întâmpinată cu o atitudine egoistă și individualistă.
Sărbătoarea Trupului și Sângelui lui Cristos nu poate fi decât sărbătoarea iubirii creștine.
