În zilele acelea, ridicându-se, Maria s-a dus în grabă către ținutul muntos, într-o cetate a lui Iuda. A intrat în casa lui Zaharía şi a salutat-o pe Elisabéta. Când a auzit Elisabéta salutul Mariei, a tresăltat copilul în sânul ei, iar Elisabéta a fost umplută de Duhul Sfânt şi a strigat cu glas puternic: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul sânului tău! Şi de unde îmi este dată mie aceasta ca să vină mama Domnului meu la mine? Iată, când a ajuns glasul salutului tău la urechile mele, a tresăltat de bucurie copilul în sânul meu! Fericită aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul!” Maria a spus: „Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul şi duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul meu, căci a privit la umilinţa slujitoarei sale. Iată, de acum toate popoarele mă vor numi fericită, căci mi-a făcut lucruri mari Cel Atotputernic şi numele lui e sfânt! Milostivirea lui rămâne din neam în neam peste cei ce se tem de el. A arătat puterea braţului său: i-a risipit pe cei mândri în cugetul inimii lor, i-a dat jos de pe tron pe cei puternici şi i-a înălţat pe cei umiliţi; pe cei flămânzi i-a copleşit cu bunuri, iar pe cei bogaţi i-a lăsat cu mâinile goale. L-a sprijinit pe Israél, slujitorul său, amintindu-şi de îndurarea sa, după cum a promis părinţilor noştri, lui Abrahám şi urmaşilor lui în veci”. Maria a rămas cu ea cam trei luni, apoi s-a întors la casa ei.
––––––––––-
Sărbătorile Preasfintei Fecioare Maria celebrate de Biserică sunt în paralel cu cele care îl privesc pe Fiul său binecuvântat.
Solemnitatea Ridicării cu trupul şi cu sufletul la cer a Mariei corespunde cu Învierea şi Înălţarea Domnului. Este o diferenţă semnificativă între afirmaţiile referitoare la Maria – creatura cea mai frumoasă şi pură, dar totuşi o creatură – şi cele referitoare la Isus, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, născut, iar nu creat, de o fiinţă cu Tatăl.
Domnul se înalţă, pe când Maria este ridicată [din păcate în limba română nu se face diferenţă între aceşti doi termeni, n. tr.]. Prima acţiune este activă, pe când a doua este una pasivă.
Această diferenţă este importantă şi luminează credinţa noastră.
Creaturile, oamenii, pentru a încheia un itinerar trebuie să fie ajutate.
Isus ne spune clar: „Nimeni nu a urcat la cer decât cel care a coborât din cer, Fiul Omului” (In 3,13).
Bâlbâielile noastre spirituale şi falimentele în iubire depind de faptul că am construit creştinismul împănat cu nesiguranţele noastre. Iniţiativele noastre au un orizont limitat de incapacitatea noastră. Deseori, chiar în momentul în care încercăm să iubim, emitem în mod inconştient toxinele ego-ului nostru.
Nu putem ajunge departe în acest mod, aşa cum ne demonstrează o lungă serie de falimente şi o mediocritate pe care am văzut-o şi o vedem în noi şi în jurul nostru, în lume şi chiar în Biserică.
Noi vom fi ridicaţi la cer şi şi nu vom ajunge niciodată acolo doar datorită meritelor noastre. Toţi suntem mântuiţi de Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu Tatăl, nu ne mântuim singuri.
De ce ne este dificil să acceptăm acest lucru? Pentru că pentru a intra în această logică este nevoie să ne schimbăm atitudinea, să nu mai fim noi „în centru”, aşa cum a făcut Sfânta Fecioară Maria.
În textul din această sărbătoare, Magnificat, Mama lui Isus proclamă clar această dimensiune: „Lucruri mari a făcut pentru mine Cel Atotputernic”. Imnul său este fericit pentru că este umil: lucrurile mari le-a făcut Cel Atotputernic. Cu alte cuvinte, ne spune: „nu eu sunt autoarea a ceea ce mi se întâmplă” .
Maria, încă de la început, se retrage de pe scenă, ea nu spune: „Acum fac acest lucru minunat şi veţi vedea cât sunt de capabilă!”, ci „Fie mie după cuvântul tău!”. Doar priun această frază Dumnezeu poate intra în lume. Aceasta este calea măreţiei. Dumnezeu vrea să săvârşească fapte minunate în fiecare dintre noi, şi le concretizează atunci când noi descoperim că în viaţa noastră trebuie să fim deschişi mai mult la a primi de la Dumnezeu, în loc să inventăm noi înşine anumite proiecte.
În realitate, însă, sunt multe persoane care vorbesc doar despre ceea ce vor ele să facă şi prezintă realizările făcute mărite în mod artificial, iar atunci când reuşesc să întreprindă ceva cu adevărat invocă imediat nevoia de odihnă, să-şi „şteargă fruntea de sudoare”, şi renunţă la iniţiativă.
Lucrurile măreţe se realizează atunci când ştii să primeşti şi schimbându-ţi mentalitatea, renunţând la a mai fi noi „centrul”.
Magnificat proclamă o viaţă care se abandonează în mâinile Celui Atotputernic, care i-a risipit pe cei mândri în inima lor şi i-a înălţat pe cei umiliţi, i-a dat jos de pe tron pe cei puternici iar pe cei flămânzi i-a îndestulat cu pâine. Viaţa devine frumoasă atunci când o persoană nu se împotriveşte voinţei lui Dumnezeu, ci o primeşte şi o valorizează. Trebuie să avem o atitudine de încredere în Provindenţă, nu de respingere. Aşa putem învăţa să trăim bine în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu. Acolo unde trăim, iubind celelalte persoane aşa cum sunt, descoperind şi primind harul ascuns care ne este transmis în cele mai simple lucruri.
Doar aşa putem trăi cu adevărat realitatea.