SFÂNTA FC. MARIA NĂSCĂTOARE DE DUMNEZEU (1 Ianuarie)

Dumnezeu a vrut o mamă

În acel timp, păstorii au plecat, deci, în grabă şi i-au găsit pe Maria, pe Iosif şi copilul culcat în iesle. După ce l-au văzut, au făcut cunoscut ceea ce li se spusese despre acest copil. Toţi cei care auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. Maria însă păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei. Apoi păstorii s-au întors, preamărindu-l şi lăudându-l pe Dumnezeu pentru tot ce au auzit şi au văzut, după cum le-a fost spus. Când s-au împlinit opt zile, a fost circumcis şi i s-a pus numele Isus, aşa cum a fost numit de înger mai înainte de a fi fost zămislit. (Lc 2,16-21)


Nu există un copil fără o mamă. Crăciunul a permis Fiului lui Dumnezeu să aibă o mamă aleasă între creaturile acestei lumi ale noastre. El, care în veşnicie pronunţase doar numele «Abbà» (tată) adresat Tatălui care este în ceruri, la Crăciun a învăţat să pronunţe şi numele de «Immà» (mamă), adresat Mariei, sora noastră în umanitate. Ne putem doar imagina bucuria acelei mici femei din Nazaret în ziua când a auzit pentru prima oară gânguritul acelui dulce nume de «immà» ieşind de pe buzele lui Isus al ei. Acea completă bucurie maternă, Maria a păstrat-o în inima sa, deoarece era imposibil s-o povestească altora şi pentru că era parte a secretului intim dintre ea şi fiul ei, un tezaur inviolabil pentru acea mamă extraordinară. Numai Duhul Sfânt ştia să facă acel moment extrem de frumos. Acel nume vine de departe, gândit şi dorit de acel copil în veşnicia sa. De fiecare dată când îl chema pe Dumnezeu Abbà, era ca şi cum s-ar fi simţit orfan de mamă. În acel nume de mamă există toată măreţia Mariei. Isus este unicul fiu care şi-a putut alege şi crea o mamă pe măsură, în modul cel mai preferat. Trebuie să ne gândim că a a creat o capodoperă de femeie incomparabilă, care nu are egal. 

Luca, în relatările sale, este modest şi esenţial, nu se dedică în a oferi detalii curioase, cu atât mai puţin să dea detalii prin descrierea sentimentelor. Trebuie să o completăm noi cu experienţa noastră umană: la vârsta de 12-14 ani, Maria a fost vizitată de către Îngerul Gabriel şi a primit vestea că a fost aleasă ca mamă a Fiului lui Dumnezeu, care voia să se facă om. Citind cu atenţie descrierea acelui eveniment, ne dăm seama că, în simplitatea sa, este un eveniment uluitor. În sfârşit, cerul se deschide şi Dumnezeu decide să o prezinte lumii pe Mama sa, pe care Îngerul o cheamă pe nume: Maria. Fiul lui Dumnezeu începe astfel drumul său de om în acea mică femeie, în care se ascunde timp de nouă luni, luând de la ea sânge şi trup. Apoi se naşte la Betleem fiind copil ca mulţi alţii, alipindu-se cu nerăbdare de sânul mamei. Aici îşi deschide el noii săi ochi de om pentru prima dată şi vede, în sfârşit, chipul său, acela pe care el îl crease.

Evanghelia de azi ne spune că, la opt zile după naştere, copilul a fost circumcis după obiceiurile locului şi i-a fost pus numele de Isus, un nume destul de răspândit în acea vreme, însă pentru creştini este «numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul: al celor din ceruri, al celor de pe pământ şi al celor de dedesubt», cum aminteşte Paul creştinilor din Filipi (2,9s). Acel nume se năştea deja în durere la ceremonia sângeroasă a circumciziei, anticipând soarta crucii care-l aştepta. Cea care i-a strâns sângele era mama sa, aşa cum într-o zi îndepărtată ea va sta sub cruce pentru a îndeplini aceeaşi slujire de mamă. Anul nou ia naştere udat de sângele Fiului lui Dumnezeu, născut cu puţine zile înainte, însă se naşte sub grija iubitoare a acelei mame care-şi strânge copilul la piept, care plânge pentru rana primită. În acea îmbrăţişare este oferit un adăpost şi o confortare pentru anul care începe pentru noi toţi cei răniţi de cel rău. 

La căldura acelui sân Isus creşte de la copil la băiat, într-o continuă simbioză cu mama. Alături de ea, mână în mână, el învaţă să fie om, mai mult om – Dumnezeu. Luca ne spune în puţine cuvinte: «Copilul creştea şi se întărea, plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra lui» (Lc 2,40). E tot ceea ce reuşeşte să ne spună despre acei primi ani ai lui Dumnezeu făcut om. În casa aceea din Nazaret, alături de Iosif meşteşugarul, învaţă o meserie şi lucrează, om printre oameni. Mama sa continuă să-l privească cu iubire, amintindu-se de ceea ce auzise de la înger, de la păstori, de la bătrânul Simeon. Luca încheie relatările sale cu această simplă notă explicativă: «Mama lui păstra toate acestea în inima ei. Isus creştea în înţelepciune, statură şi har, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor» (2,51-52).                                                               

Trebuie să ţinem cont că relatările lui Luca descriu nu doar evenimentel istorice de la începuturi, ci şi prima formă de devoţiune faţă de Maica Domnului, născută în mod spontan în vremea apostolilor. Cea a evanghelistului este împreună meditaţie şi celebrare, trăită şi transmisă de Biserica de la începuturi în Palestina. Aici Maria era ascultata, admirată, venerată şi cântată ca Maică a Domnului. Elisabeta o numeşte: «Maica Domnului meu» (Lc 1,43) şi de atunci este invocată ca «Maică a lui Dumnezeu» (Theotokos), un titlu proclamat solemn de la al treilea conciliu ecumenic, cel din Efes în anul 431. Istoria acelor zile ne spune că, atunci când poporul a cunoscut că părinţii conciliari au proclamat-o pe Maria ca Maică a lui Dumnezeu, au purtat-o noaptea în mod triumfător la lumina torţelor.

Pentru evitarea devoţiunilor false, trebuie să notăm că şi în evangheliile de Crăciun, acolo unde se vorbeşte despre ea, Maria nu este figura centrală. Naraţiunea şi celebrarea îl are întotdeauna în centru pe Isus, Fiul lui Dumnezeu făcut om. Maria nu este o fiinţă divină, este creatură a lui Dumnezeu ca şi noi, chiar dacă este cea mai sfântă şi cea mai sublimă apărută pe acest pământ. Alături de Isus, vestit şi celebrat ca unic Mântuitor, Cristos şi Domn, este pusă în subordine Maria, mama sa. Este figura maternă indispensabilă, pentru că nu există un copil fără o mamă care l-a zămislit, l-a născut, l-a prezentat lumii, l-a hrănit, l-a îngrijit, l-a educat, l-a iniţiat pentru viaţă.

Din evanghelia după Luca se respiră admiraţia, iubirea, veneraţia pentru Maica Domnului, reflectate în adoraţia şi în iubirea primilor creştini faţă de Isus. Maria este mereu văzută împreună cu Isus Cristos, legată de el în mod indisolubil, o strălucire a luminii sale, aşa cum luna reflectează lumina soarelui. Ea nu este pusă la egalitate cu Isus Cristos; cultul ei nu este unul de adoraţie, care i se datorează doar lui Dumnezeu, este un cult de venerație, legat de rolul ei indispensabil de mamă, de admiraţia pentru viaţa ei de credinţă şi devotament faţă de Isus, de exemplul virtuţilor creştine întrupate de ea. Maria este legată în mod total de Cristos. Acest lucru este pus în evidenţă cu claritate de teologia şi de iconografia orientală, unde Maria nu este prezentată niciodată fără Isus. Aproape întotdeauna îl ţine pe Isus în braţe şi îl arată drept cale, adevăr şi viaţă, uneori este văzută alături de el dedicată rugăciunii (Deesis) care mijloceşte pentru fiii săi.

Maria nu este doar Maica lui Dumnezeu, ci este şi mama tuturor celor care cred în Cristos. Astăzi facem sărbătoare în familie mamei noastre comune. Odată cu Crăciunul începe şi istoria noastră de fii ai lui Dumnezeu. Luca, evanghelistul Mariei, spune că la Betleem ea «l-a născut pe fiul ei, primul născut» (Lc 2,7). Acel prim născut presupune o venire ulterioară a altor fii şi creştini din perioada apostolică, care vedeau deja naşterea la Betleem a marii familii a lui Dumnezeu, a celor care vredeau în Cristos. Paul face această legătură ideală: «Dar când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să-i răscumpere pe cei care sunt sub Lege ca să primim înfierea.
Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu l-a trimis pe Duhul Fiului său în inimile noastre, care strigă: Abba, Tată!
» (Gal 4,4-6). La Crăciun Fiul lui Dumnezeu a început să pronunţe numele de mamă (immà) faţă de Maria, iar noi am început să pronunţăm numele de Tată (abbà) faţă de Dumnezeu. S-au fuzionat cele două familii: cea din cer şi cea de pe pământ; Isus a devenit fiul omului, iar noi am devenit fii ai lui Dumnezeu. Paştele a completat această operă de unire filială, deja prezentă în mod ideal la Crăciun, pentru că atunci Fiul lui Dumnezeu, mort şi înviat, ne-a transmis via sa divină.