Când s-au împlinit zilele purificării lor, după Legea lui Moise, l-au dus la Ierusalim ca să-l ofere Domnului, după cum este scris în Legea Domnului: «Orice prim născut de parte bărbătească va fi numit sfânt pentru Domnul» şi să aducă jertfă, după cum este spus în Legea Domnului: «o pereche de turturele sau doi pui de porumbel».Şi iată că era la Ierusalim un om cu numele Simeon; acesta era un om drept şi evlavios care aştepta mângâierea lui Israel şi Duhul Sfânt era asupra lui. Îi fusese revelat de Duhul Sfânt că nu va vedea moartea înainte de a-l vedea pe Cristosul Domnului. A fost condus de Duhul Sfânt la templu, iar când părinţii l-au adus pe copilul Isus ca să facă după obiceiurile Legii cu privire la el, l-a luat în braţe şi l-a binecuvântat pe Dumnezeu, spunând:„Acum slobozeşte-l, pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace, căci au văzut ochii mei mântuirea ta pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor, lumină spre luminarea neamurilor şi slava poporului tău, Israel!”. Tatăl şi mama lui se mirau de cele spuse despre el. Simeon i-a binecuvântat şi i-a spus Mariei, mama lui: „Iată, acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora în Israel şi ca semn de contradicţie ca să se dezvăluie gândurile din multe inimi – iar o sabie va străpunge sufletul tău!”. Era acolo şi Ana, profetesa, fiica lui Fanuel din tribul lui Aşer. Aceasta era mult înaintată în vârstă. După ce trăise cu bărbatul ei şapte ani de la fecioria ei, era acum văduvă şi ajunsese la optzeci şi patru de ani. Ea nu părăsea templul, slujind zi şi noapte prin posturi şi rugăciuni. Fiind prezentă şi ea, îl mărturisea pe Dumnezeu şi vorbea despre copil tuturor celor care aşteptau eliberarea Ierusalimului. Când au împlinit toate după Legea Domnului, s-au întors în Galileea, în cetatea lor, Nazaret. Iar copilul creştea şi se întărea, plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra lui. (Lc 2,22-40).
——————————–
Prin intermediul textului evanghelic ce relatează Prezentarea la Templu, ne aflăm în interiorul înţelepciunii arhaice a ritualurilor ebraice care celebrau domnia lui Dumnezeu asupra vieţii. Fiii erau recunoscuţi ca un dar; fiul primul-născut era consacrat Lui. Se practica purificarea cu ocazia unor evenimente vitale: viaţa, moartea, aspectele legate de fecunditatea masculină şi feminină. Aceste ritualuri îi spuneau omului: „Viaţa nu este a ta!”.
O familie trebuia să prezinte o ofertă pentru a spune: acest copilaş nu este proprietatea noastră. De ce acest lucru este important? Fiindcă iubirea şi posedarea nu merg de acord. Iar dacă, pe de o parte, iubirea maternă de astăzi poate deveni în anumite cazuri sufocantă, se transformă într-o maternitate „omnivoră”, pe de altă parte, dimpotrivă, iubirea paternă se manifestă în limitele minime faţă de cele normale.
Proclamarea autorităţii lui Dumnezeu asupra vieţii este lumină asupra responsabilităţii: se răspunde în faţa lui Dumnezeu de proprii fii, nu este o joacă paternitatea şi maternitatea. La fel şi în cazul relaţiei matrimoniale dintre soţi.
Cu toate acestea, în zilele noastre există o deviaţie de mentalitate care este rădăcina multor dezastre familiare. Din momentul în care îmi percep masculinitatea/feminitatea sau paternitatea/maternitatea doar ca nişte simple extensii al propriului ego, mă adâncesc în nesiguranţa mea şi devin devorator, prin urmare, în funcţie de cazul respectiv, îmi revendic dreptul de a-mi domina copilul în calitate de mamă, încercând să-l posedez în totalitate, sau dreptul de a-mi gestiona timpul meu privat de tată şi cel dedicat fiului meu, dedicându-i acestuia doar câteva clipe, atunci când le mai găsesc şi pe acelea. Se poate întâmpla să intru în criză atunci când nu mai am timp să merg la o partidă de fotbal. Viaţa îmi aparţine, nu se poate trăi aşa, trebuie să-mi apăr micile mele spaţii.
Maria şi Iosif, însă, îl dăruiesc lui Dumnezeu pe copilaşul lor, şi, prin acest gest, pe ei înşişi.
În acest context îşi face apariţia Simeon, care răstoarnă perspectivele celor prezenţi: acest copil nu va avea o existenţă individualistă, privată, ci va avea o valenţă universală. El este pentru întreaga lume.
Dar acest lucru este valabil doar pentru El? Nu. Dacă, aşa cum afirmă Conciliul al II-lea din Vatican, „Cristos… îl dezvăluie pe deplin omului pe om” (GS 22), atunci acest lucru este valabil pentru toţi oamenii. A purifica propria maternitate şi paternitate şi a consacra lui Dumnezeu proprii fii sunt fapte care proclamă fundamentul vieţii noastre: suntem ai lui Dumnezeu, şi suntem în conformitate cu măreţia sa. Şi noi ne naştem pentru a fi lumină, pentru a fi instrument de mântuire: viaţa noastră este mult mai grandioasă decât o perspectivă privată şi mediocră.
Mulţi bărbaţi şi femei îşi fac să sufere propriile familii fiindcă şi-au uitat grandeţea lor. Orice om care trădează, abuzează, părăseşte sau neglijează este un om care a uitat de frumuseţea sa. El s-a născut pentru a deveni lumină, dar devine o gaură neagră care îl devorează pe el însuşi şi pe ceilalţi din jurul său.
Aceasta este contradicţia în care ne aflăm, ca şi cum am fi constrânşi de Cristos: El este semnul importanţei noastre, ne dezvăluie măreţia ce ne-a fost dăruită, incompatibilă cu mediocritatea noastră. Să-l lăsăm pe Cristos să ne contrazică, să demonstreze că nu sunt adevărate minciunile noastre, pentru a putea fi conduşi la minunea ce suntem.
(Comentariu de P. Fabio Rosini)
