În acel timp, păstorii au plecat, deci, în grabă şi i-au găsit pe Maria, pe Iosif şi copilul culcat în iesle. După ce l-au văzut, au făcut cunoscut cuvântul care le fusese spus despre acest copil. Toți cei care auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. Maria însă păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei. Apoi păstorii s-au întors glorificându-l şi lăudându-l pe Dumnezeu pentru tot ce au auzit şi au văzut, după cum le-a fost spus. Când s-au împlinit cele opt zile pentru circumciderea lui, i s-a pus numele Isus, așa cum a fost numit de înger mai înainte de a fi fost zămislit. (Lc 2,16-21)
————————–
Liturgia din prima zi a anului celebrează maternitatea Mariei. Titlul de „Născătoare de Dumnezeu”, în limba greacă Theotokos, este proclamat de primele concilii şi Părinţii Bisericii pentru a apăra integritatea credinţei noastre. De ce? Fiindcă, dacă ne gândim, este paradoxal să afirmi că o creatură l-a zămislit pe Dumnezeu, dar tocmai aceasta este surpriza creştinismului: omul şi Dumnezeu s-au unit în sânul Mariei.
Echilibrul din această întâlnire este vitală: dacă Isus ar fi fost doar Dumnezeu, atunci viaţa sa ar fi fost cu totul diferită de a noastră, iar iubirea pe care ne-a demonstrat-o ar fi fost imposibilă, supraomenească. Pe de altă parte, dacă Isus ar fi fost doar om, atunci creştinismul ar fi fost un moralism orizontal, care s-a fi fondat doar pe angajamentul de a urma ceva ce ar fi trebuit să realizăm singuri. Titlul Theotokos este un titlu care afirmă că Isus este Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Maria este o femeie şi în carnea sa umană Fiul lui Dumnezeu a fost cu adevărat născut.
Toată această chestiune ar putea să pară o problemă filosofică, în schimb este secretul oricărei opere creştine: omul şi Dumnezeu se pot uni, carnea umană poate să primească puterea lui Dumnezeu, există o sinergie între sărăcia umană şi gloria lui Dumnezeu.
Chiar în prima zi a anului celebrăm capacitatea Mariei de a-l naşte pe Dumnezeu. Este o capacitate care se extinde până la fiecare dintre noi! Isus spune: „Oricine face voinţa lui Dumnezeu, acela îmi este frate şi soră şi mamă” (Mc 3,35). Adică: putem să trăim aceeaşi experienţă a Mariei. Avem şi noi potenţialitatea de a permite gloriei lui Dumnezeu să emeargă din lucrările noastre. Conform planului lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi, putem să devenim canale de har pentru lume.
Dar această potenţialitate revelează, în mod grotesc, o altă problemă, specifică timpurilor noastre, care împiedică capacitatea noastră de a da naştere vieţii divine: pentru a fi „mame” a ceea ce vine de la Dumnezeu, mai întâi trebuie să acceptăm să fim „mame” în mod aprioric, adică înaintea faptelor. Este vorba despre acceptarea fecundităţii noastre.
(Comentariu de P. Fabio Rosini)
