Dumnezeu a vrut o mamă
Au plecat, deci, în grabă și i-au găsit pe Maria, pe Iosif și copilul culcat în iesle. După ce l-au văzut, au făcut cunoscut ceea ce li se spusese despre acest copil. Toți cei care auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. Maria însă păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei. Apoi păstorii s-au întors, preamărindu-l și lăudându-l pe Dumnezeu pentru tot ce au auzit și au văzut, după cum le-a fost spus. Când s-au împlinit opt zile, a fost circumcis și i s-a pus numele Isus, așa cum a fost numit de înger mai înainte de a fi fost zămislit. (Lc 2,16-21)
–––––––––––
Nu există un copil fără o mamă. Crăciunul a permis Fiului lui Dumnezeu să aibă o mamă aleasă între creaturile acestei lumi ale noastre. El, care în veșnicie pronunțase doar numele «Abbà» (tată) adresat Tatălui care este în ceruri, la Crăciun a învățat să pronunțe și numele de «Immà» (mamă), adresat Mariei, sora noastră în umanitate. Ne putem doar imagina bucuria acelei mici femei din Nazaret în ziua când a auzit pentru prima oară gânguritul acelui dulce nume de «immà» ieșind de pe buzele lui Isus al ei. Acea completă bucurie maternă, Maria a păstrat-o în inima sa, deoarece era imposibil s-o povestească altora și pentru că era parte a secretului intim dintre ea și fiul ei, un tezaur inviolabil pentru acea mamă extraordinară. Numai Duhul Sfânt știa să facă acel moment extrem de frumos. Acel nume vine de departe, gândit și dorit de acel copil în veșnicia sa. De fiecare dată când îl chema pe Dumnezeu Abbà, era ca și cum s-ar fi simțit orfan de mamă. În acel nume de mamă există toată măreția Mariei. Isus este unicul fiu care și-a putut alege și crea o mamă pe măsură, în modul cel mai preferat. Trebuie să ne gândim că a creat o capodoperă de femeie incomparabilă, care nu are egal.
Luca, în relatările sale, este modest și esențial, nu se dedică în a oferi detalii curioase, cu atât mai puțin să dea detalii prin descrierea sentimentelor. Trebuie să o completăm noi cu experiența noastră umană: la vârsta de 12-14 ani, Maria a fost vizitată de către Îngerul Gabriel și a primit vestea că a fost aleasă ca mamă a Fiului lui Dumnezeu, care voia să se facă om. Citind cu atenție descrierea acelui eveniment, ne dăm seama că, în simplitatea sa, este un eveniment uluitor. În sfârșit, cerul se deschide și Dumnezeu decide să o prezinte lumii pe Mama sa, pe care Îngerul o cheamă pe nume: Maria. Fiul lui Dumnezeu începe astfel drumul său de om în acea mică femeie, în care se ascunde timp de nouă luni, luând de la ea sânge și trup. Apoi se naște la Betleem fiind copil ca mulți alții, alipindu-se cu nerăbdare de sânul mamei. Aici își deschide el noii săi ochi de om pentru prima dată și vede, în sfârșit, chipul său, acela pe care el îl crease.
Evanghelia de azi ne spune că, la opt zile după naștere, copilul a fost circumcis după obiceiurile locului și i-a fost pus numele de Isus, un nume destul de răspândit în acea vreme, însă pentru creștini este «numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul: al celor din ceruri, al celor de pe pământ și al celor de dedesubt», cum amintește Paul creștinilor din Filip (2,9s). Acel nume se năștea deja în durere la ceremonia sângeroasă a circumciziei, anticipând soarta crucii care-l aștepta. Cea care i-a strâns sângele era mama sa, așa cum într-o zi îndepărtată ea va sta sub cruce pentru a îndeplini aceeași slujire de mamă. Anul nou ia naștere udat de sângele Fiului lui Dumnezeu, născut cu puține zile înainte, însă se naște sub grija iubitoare a acelei mame care-și strânge copilul la piept, care plânge pentru rana primită. În acea îmbrățișare este oferit un adăpost și o confortare pentru anul care începe pentru noi toți cei râniți de cel rău.
La căldura acelui sân Isus creste de la copil la băiat, într-o continuă simbioză cu mama. Alături de ea, mână în mână, el învață să fie om, mai mult om – Dumnezeu. Luca ne spune în puține cuvinte: «Copilul creștea și se întărea, plin de înțelepciune, și harul lui Dumnezeu era asupra lui» (Lc 2,40). E tot ceea ce reușește să ne spună despre acei primi ani ai lui Dumnezeu făcut om. În casa aceea din Nazaret, alături de Iosif meșteșugarul, învață o meserie și lucrează, om printre oameni. Mama sa continuă să-l privească cu iubire, amintindu-se de ceea ce auzise de la înger, de la păstori, de la bătrânul Simeon. Luca încheie relatările sale cu această simplă notă explicativă: «Mama lui păstra toate acestea în inima ei. Isus creștea în înțelepciune, statură și har, înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor» (2,51-52).
Trebuie să ținem cont că relatările lui Luca descriu nu doar evenimentele istorice de la începuturi, ci și prima formă de devoțiune față de Maica Domnului, născută în mod spontan în vremea apostolilor. Cea a evanghelistului este împreună meditație și celebrare, trăită și transmisă de Biserica de la începuturi în Palestina. Aici Maria era ascultată, admirată, venerată și cântată ca Maică a Domnului. Elisabeta o numește: «Maica Domnului meu» (Lc 1,43) și de atunci este invocată ca «Maică a lui Dumnezeu» (Theotokos), un titlu proclamat solemn de la al treilea conciliu ecumenic, cel din Efes în anul 431. Istoria acelor zile ne spune că, atunci când poporul a cunoscut că părinții conciliari au proclamat-o pe Maria ca Maică a lui Dumnezeu, au purtat-o noaptea în mod triumfător la lumina torțelor.
Pentru evitarea devoţiunilor false, trebuie să notăm că și în evangheliile de Crăciun, acolo unde se vorbește despre ea, Maria nu este figura centrală. Narațiunea și celebrarea îl are întotdeauna în centru pe Isus, Fiul lui Dumnezeu făcut om. Maria nu este o ființă divină, este creatură a lui Dumnezeu ca și noi, chiar dacă este cea mai sfântă și cea mai sublimă apărută pe acest pământ. Alături de Isus, vestit și celebrat ca unic Mântuitor, Cristos și Domn, este pusă în subordine Maria, mama sa. Este figura maternă indispensabilă, pentru că nu există un copil fără o mamă care l-a zămislit, l-a născut, l-a prezentat lumii, l-a hrănit, l-a îngrijit, l-a educat, l-a inițiat pentru viață.
Din evanghelia după Luca se respiră admirația, iubirea, venerația pentru Maica Domnului, reflectate în adorația și în iubirea primilor creștini față de Isus. Maria este mereu văzută împreună cu Isus Cristos, legată de el în mod indisolubil, o strălucire a luminii sale, așa cum luna reflectează lumina soarelui. Ea nu este pusă la egalitate cu Isus Cristos; cultul ei nu este unul de adorație, care i se datorează doar lui Dumnezeu, este un cult de venerație, legat de rolul ei indispensabil de mamă, de admirația pentru viața ei de credință și devotament față de Isus, de exemplul virtuților creștine întrupate de ea. Maria este legată în mod total de Cristos. Acest lucru este pus în evidență cu claritate de teologia și de iconografia orientală, unde Maria nu este prezentată niciodată fără Isus. Aproape întotdeauna îl ține pe Isus în brațe și îl arată drept cale, adevăr și viață, uneori este văzută alături de el dedicată rugăciunii (Deesis) care mijlocește pentru fiii săi.
Maria nu este doar Maica lui Dumnezeu, ci este și mama tuturor celor care cred în Cristos. Astăzi facem sărbătoare în familie mamei noastre comune. Odată cu Crăciunul începe și istoria noastră de fii ai lui Dumnezeu. Luca, evanghelistul Mariei, spune că la Betleem ea «l-a născut pe fiul ei, primul născut» (Lc 2,7). Acel prim născut presupune o venire ulterioară a altor fii și creștini din perioada apostolică, care vedeau deja nașterea la Betleem a marii familii a lui Dumnezeu, a celor care vedeau în Cristos. Paul face această legătură ideală: «Dar când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să-i răscumpere pe cei care sunt sub Lege ca să primim înfierea.
Și pentru că sunteți fii, Dumnezeu l-a trimis pe Duhul Fiului său în inimile noastre, care strigă: Abba, Tată!» (Gal 4,4-6). La Crăciun Fiul lui Dumnezeu a început să pronunțe numele de mamă (immà) față de Maria, iar noi am început să pronunțăm numele de Tată (abbà) față de Dumnezeu. S-au fuzionat cele două familii: cea din cer și cea de pe pământ; Isus a devenit fiul omului, iar noi am devenit fii ai lui Dumnezeu. Paștele a completat această operă de unire filială, deja prezentă în mod ideal la Crăciun, pentru că atunci Fiul lui Dumnezeu, mort și înviat, ne-a transmis viața sa divină.