În vremea aceea, văzând mulţimile, Isus s-a urcat pe munte şi, după ce s-a aşezat, s-au apropiat de el discipolii săi. Şi, deschizându-şi gura, îi învăţa zicând: “Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi cei ce plâng, pentru că ei vor fi consolaţi. Fericiţi cei blânzi, pentru că ei vor moşteni pământul. Fericiţi cei cărora le este foame şi sete de dreptate, pentru că ei vor fi săturaţi. Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire. Fericiţi cei cu inima curată, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu. Fericiţi făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu. Fericiţi cei persecutaţi pentru dreptate, pentru că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi sunteţi când vă vor insulta, vă vor persecuta şi, minţind, vor spune împotriva voastră tot răul din cauza mea. Bucuraţi-vă şi tresăltaţi de veselie, căci răsplata voastră mare este în ceruri”. (Mt 5,1-12)
————————–
Papa Francisc, în exortaţia apostolică „Gaudete et exsultate”, vorbeşte despre duşmanii subtili ai sfinţeniei, care sunt cele două erezii comune fiecărei epoci: gnosticismul şi pelagianismul.
Sintetizând, putem spune că este vorba despre aceasta: pentru curentul gnostic mântuirea se află în a înţelege ceva, în a-ţi umple creierul cu ştiinţă şi în a domina cu mintea propria viaţă, în a cunoaşte toate misterele şi a vorbi limbile îngerilor şi ale oamenilor, cum ar spune Sfântul Paul.
Pentru curentul pelagian totul constă în implicare, în angajament: „Dumnezeu ne-a dat exemplu, acum este datoria noastră să acţionăm!”.
Oare cât din predicarea catolică este gnostică sau pelagiană… iar rezultatul este că lumea pleacă dintr-o Biserică abstractă sau prea implicată în voluntarism, dar cine ştie, poate este şi acesta un aspect bun, fiindcă aşa poate ne vom convinge să ne întoarcem la temelia Bisericii, care nu este inteligenţa sau puterea de implicare, ci Paştele Domnului.
Sfinţenia, adevărata identitate creştină şi esenţa Botezului, este o lucrare a lui Dumnezeu în sufletele noastre. Este ceea ce găsim în fericiri, o cheie de lectură dăruită de liturgia cuvântului pentru a proclama şi celebra sfinţenia.
În acest text evanghelic apar o serie de persoane „pasive”, care sunt numite de teologi „pasivii teologici”. Sunt termeni folosiţi pentru a vorbi despre o faptă indicând destinatarul acelei opere, nu autorul ei; de aceea ebraismul evita să citeze prea des numele lui Dumnezeu, sau chiar nici măcar nu-l pronunţau în acea perioadă.
Cu toate acestea, aceşti „pasivi teologici” sunt importanţi tocmai pentru felul în care sunt prezentaţi.
Să ne oprim asupra celor mai evidenţi: „ei vor fi mângâiaţi, ei vor moşteni pământul, ei se vor sătura, ei vor afla milostivire, ei vor fi numiţi fiii lui Dumnezeu!”. Sunt lucrări ale lui Dumnezeu. Sunt opere pe care Dumnezeu le va face în ei, aşa cum sunt şi celelalte: dăruirea Împărăţiei sale, fericirea de a-L vedea.
Fiecare fericire indică o condiţie în care Dumnezeu săvârşeşte aceste opere, şi este vorba despre condiţii pascale, de sărăcie, de plânset, de blândeţe în faţa răului, de foame şi sete, de acceptarea răului altora, de circumcizia inimii, de persecuţie. Pentru a fi făcători de pace, în Noul Testament, înseamnă să facem pace cu sângele nostru. Domnul îşi dăruieşte pacea sa astfel, nu cum o oferă lumea, prin alianţe ce au drept scop distrugerea duşmanului, sau cu nenumărate tratate de pace care sunt mereu încălcate, aşa cum o demonstrează istoria.
Atunci ce este sfinţenia? Ea se concretizează atunci când ceea ce ni se întâmplă este locul unde Dumnezeu lucrează şi ne lăsăm conduşi acolo unde vrea El. Este o chestiune ce ţine mai mult de primire, decât de inteligenţă sau de putere de implicare.
Sfinţenia mea este plănuită de Dumnezeu prin diferitele ocazii ce îmi sunt oferite pentru a mă lăsa condus de El.
Avem posibilitatea de a ne fi încredinţată viaţa Sa, atunci când se deschide o uşă pentru a o pierde pe a noastră. Defectele unuia dintre soţi sunt calea lucrării lui Dumnezeu pentru o inimă de soţ sau soţie, acolo unde celălalt nu trebuie schimbat sau idealizat, ci primit. Acolo lucrează Dumnezeu. Dificultăţile din fiecare zi sunt miile de ocazii pascale pentru a vedea lucrarea lui Dumnezeu. Nu este nevoie de putere sau inteligenţă, ci de primire.
Sfinţenia mea este ascunsă în viaţa pe care Providenţa mi-o dăruieşte, nu în creierul meu sau în muşchii mei.
