În acel timp, Duhul l-a dus pe Isus în pustiu. Iar în pustiu a stat timp de patruzeci de zile, fiind ispitit de Satana. Acolo era împreună cu fiarele, iar îngerii îl slujeau. După ce Ioan a fost închis, Isus a venit în Galileea, predicând evanghelia lui Dumnezeu şi spunând: «S-a împlinit timpul şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape! Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie» (Mc 1,12-15).
——————————
După Botezul său, Isus merge în pustiu. Textul din Evanghelia după Sf. Marcu spune că Duhul l-a condus pe Isus, dar termenul folosit în limba greacă spune că Isus a fost „aruncat” în pustiu. Această fază, aşadar, nu este cazuală. Duhul îl duce în acest loc de dezolare şi ispitire fiindcă Isus trebuie să urmeze un drum bine precis. Este misterul Postului Mare.
Pustiul este un element fundamental al vieţii creştine. Înainte de fiecare alianţă adevărată încheiată cu Dumnezeu, aşa cum se poate vedea în prima lectură, trebuie să se treacă printr-o perioadă de dezolare, asemenea potopului, în care ceva trebuie să moară. Să fie clar: nu ne interesează potopul în sine; noi citim Vechiul Testament în lumina lui Cristos şi înţelegem că aici este o indicaţie deloc banală: itinerarul purificării pregăteşe alianţele noi cu Dumnezeu.
A ne lăsa purificaţi este o urgenţă subevaluată de o anumită mentalitate, dar necesară pentru a merge spre libertate, frumuseţe şi bucurie. Să vedem exemplul oferit de alpiniştii care se pregătesc timp îndelungat pentru a escalada un vârf din Himalaya. Cum este posibil să credem că o viaţă atât de măreaţă se poate pregăti în grabă pocnind din degete? Cum este posibil să credem că o căsătorie poate fi pregătită de la o zi la alta? Este nevoie de „antrenament” şi purificare pentru fiecare lucru important. Desigur, purificarea nu este un lucru triumfal: este vorba de a fi dezbrăcaţi de ceea ce ne ţine în afara vieţii depline. Dar, dacă îmi sunt îndepărtate toate ambiguităţile mele şi tot ceea ce nu este conform iubirii, ce va rămâne din mine? Puţin, sau chiar foarte puţin, dar ceea ce rămâne va intra în adevărata viaţă, restul este balast periculos. Vai nouă dacă ne gândim că putem să intrăm în lucrurile mari cu armele şi bagajele unei vieţi mediocre.
Deseori, Dumnezeu ne oferă prin intermediul suferinţelor şi dificultăţilor posibilitatea de a ne schimba, de a deveni mai simpli şi de a ne converti la iubire. Sunt ocazii care se pot accepta sau refuza, dar sunt haruri preţioase pe care nu trebuie să le irosim. Postul Mare ne oferă acest lucru în mod liturgic şi în comuniune cu tot poporul lui Dumnezeu.
Doar după experienţa din pustiu Isus spune: „timpul s-a împlinit”, adică „acest moment este frumos şi plin de posibilitate”. Împărăţia Cerurilor este la un pas. Şi adaugă: „Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie”.
Convertirea nu este automată, necesită liberă adeziune, iar termenul indică „orientarea spre o altă destinaţie”. În limba ebraică termenul înseamnă „întoarcerea la originea bună”.
Prin urmare nu este vorba de o instanţă etico-moralistă pentru a deveni un pic mai buni sau pentru a face puţină pocăinţă şi a renunţa la mâncare (o practică considerată de unii o bună ocazie pentru a slăbi sau pentru altă idioţenie), ci de a intra în interiorul nostru şi de a ne redescoperi propria frumuseţe.
Să ne regăsim adevăratul ţel şi să-l reîmbrăţişăm pe Domnul. Să ne amintim în sfârşit scopul pentru care ne-am născut şi să aruncăm balastul ce nu ne lasă să intrăm într-o viaţă pentru care merită cu adevărat să ne angajăm. Să existăm pentru iubirea pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru noi. Să folosim lucrurile frumoase pe care Dumnezeu ni le oferă şi să ne debarasăm de cele inutile. Să ne întoarcem la o existenţă demnă de fii ai lui Dumnezeu. Indiferent de preţul cerut.
Comentariu P. Fabio Rosini
