În acel timp, păstorii au plecat, deci, în grabă şi i-au găsit pe Maria, pe Iosif şi copilul culcat în iesle. După ce l-au văzut, au făcut cunoscut ceea ce li se spusese despre acest copil. Toţi cei care auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. Maria însă păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei. Apoi păstorii s-au întors, preamărindu-l şi lăudându-l pe Dumnezeu pentru tot ce au auzit şi au văzut, după cum le-a fost spus. Când s-au împlinit opt zile, a fost circumcis şi i s-a pus numele Isus, aşa cum a fost numit de înger mai înainte de a fi fost zămislit. (Lc 2,16-21)
————————-
Sfânta Liturghie din prima zi a anului celebrează maternitatea Mariei. Titlul de „Mamă a lui Dumnezeu” – în limba greacă Theotokos – a fost declarat în conciliile din primele secole şi de Părinţii Bisericii pentru a ne întări credinţa noastră. De ce oare? Dacă stăm să ne gândim bine, este paradoxal să afirmăm că o creatură poate să-L nască pe Dumnezeu, dar tocmai aceasta este noutatea adusă de creştinism: omul şi Dumnezeu s-au unit în sânul Mariei.
Echilibrul acestei întâlniri este vital: dacă Isus ar fi fost doar Dumnezeu, atunci viaţa sa ar fi fost diferită de a noastră, iar iubirea pe care ne-a arătat-o ar fi rămas imposibilă, supraomenească. Pe de altă parte, dacă Isus ar fi fost doar om, atunci creştinismul ar fi fost un moralism orizontal, în care ceea ce ne rămâne de făcut este doar angajamentul de a urma ceva ce putem să facem singuri. Titlul Theotokos a fost declarat pentru a afirma că Isus este Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Maria este o femeie şi în trupul său uman Fiul lui Dumnezeu a fost cu adevărat generat prin lucrarea Duhului Sfânt.
Toată această chestiune ar putea părea o problemă filosofică, dar de fapt este secretul fiecărei acţiuni creştine: omul şi Dumnezeu se pot uni, trupul uman poate să primească puterea lui Dumnezeu, există o sinergie surprinzătoare între micimea umană şi gloria lui Dumnezeu.
Chiar în prima zi a anului celebrăm capacitatea Mariei de a-L naşte pe Dumnezeu. Este o capacitate care se extinde la fiecare dintre noi! Isus spune: „Oricine face voinţa lui Dumnezeu, acela îmi este frate şi soră şi mamă” (Mc 3,35). Prin urmare putem şi noi să trăim aceeaşi experienţă a Mariei. Avem şi noi capacitatea de a accepta intervenţia lui Dumnezeu în faptele noastre. În conformitate cu planul lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi, putem deveni canale de transmitere a harului pentru întreaga lume.
Dar această capacitate ne descoperă, într-un mod grotesc, o altă problemă, specifică timpurilor noastre, care împiedică capacitatea de a genera viaţa divină: pentru a deveni „mame” a lucrurilor pe care Dumnezeu ni le cere, trebuie să acceptăm să fim „mame” în adevăratul sens al cuvântului. Este vorba despre faptul de a accepta fecunditatea noastră. Dacă botezul ne înzestrează cu vocaţia de a urma lucrările lui Dumnezeu, ne confruntăm astăzi cu o problemă fără precedent: lipsa voinţei de a fi mame sau taţi, prin urmare o închidere în faţa fecundităţii. Nu este vorba doar despre refuzul de a genera şi a proteja o viaţă nouă, ci despre o problemă mult mai profundă care ţine de identitatea noastră umană. Delirul independenţei şi idealul autonomiei individuale ne-au dus la singurătate. Suntem sclavi nouă înşine, sclavii gândirii şi senzualităţii noastre. Obsesia autogratificării neagă paternitatea noastră şi împiedică chemarea inimii de a fi un izvor de viaţă, lăsând cale liberă unui drum ce duce spre moarte.
Cum se poate spune „da” unei maternităţi sublime ale lucrurilor sfinte, dacă am rătăcit drumul unei maternităţii fireşti?
Viaţa umană este călătoria dintre a fi copii la a fi părinţi. De la a fi guri de hrănit, la mâini care protejează, îngrijesc, hrănesc.
Să începem noul an cu o atitudine de deschidere faţă de toate lucrurile frumoase pe care Dumnezeu vrea să le facă în noi, acceptând şi darul de a fi chemaţi la maternitate şi paternitate. În caz contrar, vom rămâne cu un comportament închis şi infantil.
