În acel timp, Isus a spus: Tot ce-mi dă Tatăl va veni la Mine, iar pe cel care vine la Mine nu-l voi da afară, căci am coborât din cer nu ca să fac voința mea, ci voința celui care m-a trimis; și aceasta este voința celui care m-a trimis: să nu se piardă nimeni dintre cei pe care mi i-a dat de la El, ci să-i învii în ziua de pe urmă. Pentru că aceasta este voința Tatălui meu: oricine îl vede pe Fiul şi crede în el să aibă viața veșnică. Iar eu îl voi învia în ziua de pe urmă. (In 6,37-40)
——————
Pomenirea tuturor credincioşilor răposaţi nu este o zi tristă sau obscură. Dacă ar fi fost aşa, nu ar fi celebrată împreună cu Cristos care a înviat.
Aceasta este o zi de lumină, fiindcă durerea pentru dragii noştri răposaţi este luminată.
Există o durere, şi este corect să fie aşa, fiindcă orice frate sau soră pe care am pierdut-o este o pierdere insestimabilă, fiecare persoană este unică şi frumoasă într-un mod special. Şi, dacă o iubeam, ne lipseşte nespus de mult, şi este normal să ne lipsească, fiindcă fiecare persoană este importantă, iar fără ea sau el nimic nu mai poate fi la fel. Aceasta este o durere la care trebuie să ţinem, fiindcă ea este semnul afecţiunii pe care o avem pentru acele persoane, acestea sunt lacrimi ce curg deseori, chiar şi după mulţi ani. Îmi lipseşte fratele meu, este imposibil să nu-mi lipsească, fiindcă nimic nu-l înlocuieşte.
Dar pentru noi, cei care l-am cunoscut pe Cristos, această durere găseşte alinare de la o lumină imensă, aceea care spune în adâncul sufletului că viaţa este în mâinile lui Dumnezeu şi nu nu se pierde niciodată. Fiindcă iubirea sa de Tată nu este o iubire abstractă, ci concretă, voinţa sa nu este o lege, ci, aşa cum spune Isus în Evanghelie: „Aceasta este voinţa celui care m-a trimis: să nu se piardă nimeni dintre cei pe care mi i-a dat de la el, ci să-i învii în ziua de pe urmă… Aceasta este voinţa Tatălui meu: oricine îl vede pe Fiul şi crede în el să aibă viaţa veşnică. Iar eu îl voi învia în ziua de pe urmă”.
Orice expresie a voinţei lui Dumnezeu răspunde acestui adevăr. De fiecare dată când Dumnezeu îmi cere să accept voinţa ce trebuie sa, îmi cere să îmbrăţişez ceva care mă va duce la viaţa veşnică. Voinţa sa nu este o listă de reguli ce trebuie respectată, fiindcă altfel s-ar mânia, ci o îndreptare spre viaţă, spre viaţa veşnică.
Acest Tată nu vrea să-şi piardă nici măcar un singur fiu. El nu îi lasă din mâinile sale.
Dar cine „poate să se gândească la aceste lucruri frumoase? Cine poate să le creadă? Cel care a experimentat acestea şi cunoaşte un lucru spus în alt loc din aceeaşi Evanghelie după Ioan: „Cine ascultă cuvântul meu şi crede în cel care m-a trimis are viaţa veşnică şi nu ajunge la judecată, ci a trecut de la moarte la viaţă” (In 5,24).
Cu alte cuvinte, vrea să spună: dacă eu îl ascult pe Cristos şi îl las să-mi vorbească, crezând în Tatăl care l-a trimis, viaţa mea nu este o cursă spre nimic, ci spre viaţă, şi nu merg în faţa unui judecător, ci în faţa Domnului care m-a iubit.De când m-am născut mă îndrept spre braţele deschise ale Tatălui. Totul se iluminează şi îşi găseşte o direcţie, o ţintă pe care o cunosc din experienţă.
Într-adevăr, de fiecare dată când m-am abandonat voinţei sale nu am fost dezamăgit, dimpotrivă, viaţa mea a crescut, a devenit mai profundă şi frumoasă. Înainte credeam că trebuie să mor fără speranţă … dar acum ştiu cum va fi moartea.
Prin urmare, care ar fi problema? Nu aceea de a suporta cu stoicism durerea şi de a ne reuni într-un pios act de comemorare umană a răposaţilor defuncţi, ci aceea de a avea o relaţie cu Cristos în această durere, şi de a lăsa ca această zi să ne amintească voinţa Tatălui, care este viaţa veşnică.
