POMENIREA TUTUROR CREDINCIOȘILOR RĂPOSAŢI

Isus nu vrea să piardă pe nici unul

În acel timp, Isus a spus: Tot ce-mi dă Tatăl va veni la Mine, iar pe cel care vine la Mine nu-l voi da afară, căci am coborât din cer nu ca să fac voința mea, ci voința celui care m-a trimis; și aceasta este voința celui care m-a trimis: să nu se piardă nimeni dintre cei pe care mi i-a dat de la El, ci să-i învii în ziua de pe urmă. Pentru că aceasta este voința Tatălui meu: oricine îl vede pe Fiul şi crede în el să aibă viața veșnică. Iar eu îl voi învia în ziua de pe urmă. In 6,37-40

                                                    _________________________________________

               Ieri a fost sărbătoarea bucuriei împreună cu frații și surorile noastre care acum trăiesc fericiți, în pacea lui Dumnezeu, în ceruri. Astăzi, este sărbătoarea speranței împreună cu cei care au murit în pace cu Dumnezeul în care au crezut, au trăit și l-au iubit. Mulți dintre aceștia ne-au lăsat în suferință, creând un gol imens în casa noastră, care astăzi pare mai goală ca niciodată. De aceea, să mergem la cimitir, ducând lumini și flori. Pentru unii, aceste daruri sunt doar semne de iubire și venerație pentru cei care nu mai există, aproape un gest superstițios, pentru că nu cred în viața veșnică și în învierea morților. Pentru credincioși, acele lumini pe care le aprindem la mormânt sunt un semn al memoriei noastre vii, dar mai presus de toate sunt un semn al luminii lui Dumnezeu în care trăiesc cei dragi ai noștri. Acele flori sunt semnul frumuseții vieții divine la care intenționăm să dăm mărturie pentru cei care se află sub acea fâșie de pământ, unde stă să se nască splendida floare a învierii. Ambele sunt semne ale credinței și speranței și, ca atare, trebuie să fie trăite. Altfel ar fi gesturi goale.

               În Evanghelia pe care tocmai am citit-o, Isus ne asigură: „Aceasta este voința celui care m-a trimis: ca eu să nu pierd pe nimeni dintre cei care mi i-a dat, dar să-l învii în ultima zi”. Pasajul face parte din conversația euharistică ținută de Isus în sinagoga din Cafarnaum (In 6). Este o învățătură care anticipă Cina de Paști în care își va dărui trupul său ca mâncare sub semnele pâinii și vinului, cea mai uimitoare minune pe care a făcut-o. Ca un gest care anticipă acel mare eveniment pascal, el a înmulțit cinci pâini și doi pești pentru a hrăni cinci mii de oameni, pe țărmul lacului Genezaret (In 6,1-13). La sfârșitul acelei minuni, el le-a poruncit ucenicilor: „Strângeți bucățile rămase, pentru a nu se pierde nimic” (6,12). O frază care seamănă cu cea pe care tocmai am citat-o ​​și care trădează grija lui Cristos că nimeni să nu se simtă respins sau pus deoparte. Nu a fost doar o invitație la economisire împotriva risipei atât de frecventă în societatea noastră, dar a fost preocuparea de a păstra fiecare dar al lui Dumnezeu, încercând să recicleze totul și pe toți.

               Dumnezeu nu creează deșeuri care să fie aruncate; nu o face cu lucrurile și nu o face, mai presus de toate, cu noi, oamenii. O spune atât de clar la începutul Evangheliei noastre: „Tot ceea ce îmi dă Tatăl va veni la mine; cel care vine la mine nu-l voi izgoni afară “. Pentru el, suntem întotdeauna daruri prețioase, atât în ​​viață, cât și în moarte. Sub acel pământ în care așezăm lumini și flori, nu există risipă umană, ci trupul unei persoane pe care Dumnezeu continuă să o iubească mult mai mult decât noi.

               Este ca o sămânță ascunsă sub pământ, care așteaptă să renască imediat ce Dumnezeu o va chema, în ultima zi. Pentru că viața fiecăruia dintre noi are două faze: cea pământească plină de suferință, încercări, întuneric, moarte; și cea cerească al trupurilor înviate și glorificate precum trupul înviat al lui Cristos, înzestrate cu viață divină și cufundate într-o fericire nesfârșită.

               Acest lucru se va întâmpla, după cum spune Isus, „în ultima zi”, care nu este doar sfârșitul acestei lumi poluate de răutate și durere, ci este sfârșitul istoriei, plinătatea timpului mântuirii stabilit de Dumnezeu pentru toți cei drepți, obiectivul spre care ne îndreptăm cu toții. Răposații pe care îi vizităm și îi amintim astăzi ne-au precedat în această călătorie de așteptare și speranță, dar, în final, vom atinge împreună acel obiectiv care este viața cea veșnică  pentru ei și pentru noi.

            Pe drumul spre ultima zi, suntem conduși, ca niște oi iubite, de Isus, Bunul Păstor. Discursul pe care l-am ascultat seamănă îndeaproape cu imaginea păstorului și a oilor deja folosite de Isus într-o altă împrejurare, care asigura, ca aici: „Oile mele ascultă glasul meu, eu le cunosc și ele mă urmează: Eu le dau viața veșnică și ele nu se vor pierde pentru totdeauna și nimeni nu le va răpi din mâna mea” (In 10,27-28). Imaginea turmei nu are nimic disprețuitor în ea; înaintea lui Dumnezeu nu suntem o masă anonimă care trebuie adunată, ci suntem persoane cunoscute și iubite una câte una. Când Isus vorbea, avea în fața ochilor păstorul palestinian care își iubea mica turmă ca pe a doua sa familie. Pentru el era atât de prețioasă, era bogăția lui. Acest lucru este indicat în mod clar prin termenul latin “pecunia” (bogăție), care provine de la “pecus” (turma). Isus ne amintește de această legătură emoțională, prețioasă dintre el și turma lui când spune: „Eu sunt Păstorul cel Bun. Eu cunosc oile mele şi oile mele mă cunosc pe mine, așa cum Tatăl mă cunoaște și eu îl cunosc pe Tatăl și îmi dau viața pentru oile mele” (In 10,14). Isus voia să spună că suntem familia lui; El simte afecțiunea și îngrijorarea unui tată bun care își are copiii la suflet, gata să-și dea chiar și viața pentru ei.

            Această afecțiune și preocupare a lui Isus pentru noi reapare în rugăciunea sacerdotală pe care o adresează Tatălui înaintea patimii sale, a morții sale, când se referă la discipolii săi spunând: „Erau ai tăi şi mi i-ai dat mie. Tată sfânt, păstrează-i în dragostea ta pe cei pe care mi i-ai dat. Când am fost cu ei, i-am păstrat în numele tău, pe cei pe care mi i-ai dat și i-am păstrat și niciunul nu s-a pierdut” (In 19,6.11.12). Credincioșii, atât în ​​viață cât și în moarte, sunt în permanentă legătură de viață cu Isus și cu Tatăl, niciunul dintre ei nu este respins oricât de păcătos ar fi el. Drept garanție a acestui adevăr, este asupra fiecăruia acest cuvânt al lui Isus spus lui Nicodim: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine crede în El să nu se piară, ci să aibă viață veșnică. Căci, Dumnezeu nu a trimis pe Fiul Său în lume pentru a osândi lumea, ci pentru a salva lumea prin el” (In 3:16 șu).

               Numai refuzul explicit și încăpățânat împotriva lui Dumnezeu pune în risc mântuirea. căci Isus spune: „Aceasta este judecata; lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele” (In 3, 19). Soarele strălucește pentru toată lumea, dar te poți ascunde de acesta ascunzându-se în întuneric.

               Desigur, pe calea către Dumnezeu nu toată lumea face același pas: există cei care merg mai repede și ajung cei întâi. Ei sunt sfinții noștri, nu numai cei din calendar, ci și oamenii sfinți care au trăit alături de noi, poate în familia noastră. Ieri ne-am amintit de ei în imensa mulțime de oameni de toate vârstele, din toate națiunile, care stau înaintea tronului lui Dumnezeu și cântă noul imn al celor mântuiți. Există alții care au umblat mai încet și deseori s-au poticnit pe calea lui Dumnezeu, poate că s-au pierdut pentru o vreme; ei încă așteaptă să intre în comuniune deplină cu Dumnezeu, conștienți de păcatele lor, dar dornici să ajungă acasă cât mai curând. Noi le putem accelera călătoria lor, ajutându-i cu rugăciunea noastră și cu fapte de caritate.

               Există prea mulți oameni care vizitează cimitirul doar pentru un sentiment vag al datoriei față de cei dragi pe care i-au iubit și ei; sunt acolo pentru a reaminti memoria oamenilor care nu mai sunt, dar fără a recita o rugăciune pentru ei. Vizitatori indiferenți și distrași, pentru care totul rămâne îngropat acolo, în acea fâșie de pământ, unde, pentru ei, se scrie cuvântul sfârșit. Alături de ei, există și alții ghidați probabil de un vag sentiment religios; lipsiți de minte, spun la repezeală și distrat o rugăciune, învățată în copilăriei, de care-și aduc aminte cu greutate ca și cum și-ar plăti o datorie față de tatăl și mama, care i-au educat la credință. În cele din urmă, există și cei care percep o prezență încă vie în interiorul acelui mormânt, unde aprinde o lumânare și plantează o floare. Viața nu este moartă, ci transformată; prin urmare, dialogul cu cei dragi continuă. Nu numai că ne putem ruga pentru ei, dar ne putem ruga împreună cu ei în fața aceluiași Tată care ne așteaptă. Această rugăciune făcută împreună cu cei care au ajuns deja înaintea lui Dumnezeu este un semn de credință în comuniunea de viață și de har care unește pe cei vii cu cei morți, este o garanție de protecție pentru cei care o recită și pentru familia lor care încă trăiesc pe pământ. Legăturile afective nu sunt rupte.