La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. Acesta era la început la Dumnezeu. Toate au luat fiinţă prin el şi fără el nu a luat fiinţă nimic din ceea ce există. În el era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor,iar lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o. A fost un om, trimis de Dumnezeu, al cărui nume era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să dea mărturie despre lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el lumina, ci [a venit] să dea mărturie despre lumină.[Cuvântul] era lumina adevărată care, venind în lume, luminează pe orice om. Era în lume şi lumea a luat fiinţă prin el, dar lumea nu l-a cunoscut. A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit. Însă celor care l-au primit, celor care cred în numele lui, le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu,care nu din sânge, nici din voinţa trupului, nici din voinţa bărbatului, ci din Dumnezeu s-au născut. Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, iar noi am văzut gloria lui, glorie ca a unicului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. Ioan a dat mărturie despre el şi a strigat, zicând: „Acesta era cel despre care v-am spus: Cel care vine după mine a fost înaintea mea pentru că era mai înainte de mine”. Căci noi toţi am primit din plinătatea lui har după har. Pentru că Legea a fost dată prin Moise, harul şi adevărul au fost prin Isus Cristos. Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul unic al lui Dumnezeu, cel care este spre pieptul Tatălui, el l-a revelat. (In 1, 1-18)
______________________________
Isus, chipul uman al lui Dumnezeu
Evanghelistul Ioan nu ne povestește, precum Matei și Luca, nașterea istorică a lui Isus în Betleem, el preferă să cânte venirea Fiului lui Dumnezeu printre noi în numele bisericii din timpul său. Cântecul său de Crăciun este ca ușa de intrare la Evanghelie, un fel de „deschidere” (ouverture) a unei simfonii grandioase, care conține deja temele principale ale povestirii Evangheliei: Cuvântul – Dumnezeu, viața eternă de la care provine și spre care conduce credincioșii, lumina care luminează omul, trupul pe care Fiul Unul Născut a lui Dumnezeu îl îmbracă pentru a locui între noi, adevărul, harul, gloria divină pe care o poartă în sine. Totul este descris într-un limbaj solemn localităţii Efes. Autorul pare a fi același apostol care a construit din fraze scurte prinse și legate între ele cu un stil și cadențe ritmice. Toate acestea sugerează un colind de Crăciun, care probabil răsuna în adunările de sărbătoare ale Bisericilor din Asia în împrejurimile predicat și a scris a patra Evanghelie.
Cântecul dezvăluie o relație strânsă cu cântecele biblice care sărbătoresc Înțelepciunea lui Dumnezeu şi Cuvântul său atotputernic în creație și istorie. Mai mult decât din scrierile profetice, Ioan preferă să se inspire din scrierile sapiențiale, cele născute după exil în contact cu civilizațiile egiptene și mesopotamică din secolul al VI-lea până în al II-lea î.C. Acest lucru i-a permis să comunice mai bine cu cultura greacă din vremea sa, folosind o terminologie mai ușor de înțeles. Majoritatea credincioșilor pentru care Ioan a scris provenea din lumea elenistică păgână, iar cântarea lui era un mijloc de a convinge pe aceştia că Isus s-a născut pentru toți, evreii și păgânii. Îl puteau cânta toți cu înţeles clar și convingere, cu mare bucurie și recunoștință.
Evanghelistul a descris călătoria lungă a Fiului lui Dumnezeu de la cer la pământ, din eternitate în istoria umană: de aceea predomină verbele de mișcare, cum ar fi „a veni” (care apare de șapte ori) și a verbului ” a deveni », care indică transformarea profundă realizată în Cuvânt și în credincioși: Fiul Unul Născut al lui Dumnezeu a devenit om și omul a devenit fiul lui Dumnezeu. Totul se învârte în jurul acestui concept central al Cuvântului venit în trupul nostru muritor (v.14). Imnul descrie cele trei etape ale acestei minunate călătorii divine și umane: Creația, istoria lumii şi a Israelului, Întruparea în istorie. Cuvântul a trăit dintotdeauna în eternitate, veșnic ca și Tatăl. Această situație permanentă este descrisă cu tripla repetare a verbului „a fi” la imperfect: „Era, era la Dumnezeu, era Dumnezeu”. Din acea eternitate nelimitată, fără timp, s-a născut planul divin al creaţiei realizat de Cuvântul etern al lui Dumnezeu: „Totul a fost făcut prin el, și fără el nu s-a făcut nimic din ceea ce există”.
De aici a început istoria lumii, aceea pe care Cuvântul lui Dumnezeu a venit imediat să o trăiască pentru a-i da o direcție de mântuire și de viață. Viața a fost cel mai frumos dar pe care l-a oferit lumii create, viață care a devenit o lumină pentru inteligență în umanitatea creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Omul a devenit capabil să dialogheze cu creatorul său și să dea sens lucrurilor. Din acest motiv, prima acţiune creativă realizată de Dumnezeu a fost crearea luminii, care îi aparţine atât cea a cosmosului cât şi cea a intelectului uman. Cu aceasta, totul a asumat orientarea optimistă a speranței, deoarece lumea avea un sens luminos și un scop către bine. Păcat că întunericul răului a încercat să sufoce această prezență luminoasă a Cuvântului, însă fără a reuși. Adevărata lumină care luminează orice om care se naşte, a continuat să vină în lume fără întrerupere, pentru a-i dărui cunoașterea lui Dumnezeu, chiar dacă în forma seminţei. Semințele bune ale Cuvântului sunt semănate în fiecare om din orice rasă, naționalitate și religie. Fiul lui Dumnezeu nu a abandonat niciodată pe nimeni în voia sorţii fără ajutor și însoțire. El a fost aproape de toți în orice moment și în orice loc, chiar dacă nu a fost recunoscut. Pentru a nu pierde contactul cu oamenii, care-l ignorau, Cuvântul și-a ales un popor, cel evreu, unde să poată trăi într-un mod mai evident. A păstrat vie prezența și învățăturile sale în viața „poporului său” prin mesajul profeților și a minunilor. Dar rezultatul a fost destul de dezamăgitor: „ai săi nu l-au primit”. Desigur, nu toată lumea l-a ignorat și respins: patriarhi, profeți, oameni ai lui Dumnezeu, persoane binevoitoare, au nutrit memoria și așteptarea. Acestora Cuvântul a anticipat mântuirea considerându-i apţi de a fi „copii ai lui Dumnezeu, născuți de el precum credincioși”.
Când a sosit plinătatea timpului stabilit de Dumnezeu, Cuvântul s-a cufundat și mai în profunzime în istoria omului: „S-a făcut om ca noi și și-a pus cortul (eskénosen) lângă al nostru”. Este descrierea realistă a Crăciunului pe care îl sărbătorim. El și-a asumat carnalitatea omului cu vulnerabilitatea, precaritatea, sărăcia și mortalitatea sa. Imaginea cortului este imaginea provizorietății existenţei, care contrastează cu ideea unei case ca locuință permanentă. Fiul lui Dumnezeu a devenit muritor ca noi toți, cu o existență în pericol. De îndată ce s-a așezat, a trebuit să-și demonteze cortul său mic pentru a deveni refugiat în țara Egiptului, iar viața sa de învățător itinerant a fost foarte scurtă. La scurt timp a fost dezbrăcat de acel cort uman pe care şi-l construise, acel cort făcut din carne. Imaginea cortului amintește locul sacru în care Dumnezeu a locuit în cei patruzeci de ani ai exodului fiilor lui Israel din țara Egiptului. Dumnezeu a locuit în mijlocul poporului său, ca însoțitor de călătorie și de viață; mai târziu s-a adaptat cu greu să trăiască într-un templu de piatră făcut de mâinile omului (2 Sam 7,7; Is 66,1 ş.u.). „Prezența” sa între noi a fost denumită „Shekinah”, cuvânt care conține în etimologia sa ideea cortului (Shkené).
În Copilul născut în Betleem, Dumnezeu și-a asumat fizionomia umană: Cuvântul pe care astăzi îl adorăm în iesle are chipul duios și milostiv al lui Dumnezeu, „plin de har și adevăr”, adică „plin de iubire credincioasă”. Astfel s-a arătat Dumnezeu lui Moise pe Horeb, proclamând: „Domnul, Domnul este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi de adevăr” (Ex 34,6). În el invizibilul devine vizibil, în el Dumnezeu are acum un chip descifrabil și uşor de recunoscut; putem să-i vorbim fără teamă: nu poate să-ți fie frică de un copil; pe chipul său putem citi simplitatea și simpatia: „Pe Dumnezeu, nimeni nu l-a văzut vreodată; Fiul Unul Născut care este Dumnezeu și este în sânul Tatălui, El este acela care ni L-a dezvăluit ». Dumnezeu s-a cufundat total și ireversibil în istoria noastră umană, împărtășind cu noi bucurii, speranțe și suferințe. Pe chipul lui putem citi acum sentimentele noastre: seninătate, bucurie, durere. Astfel, chipul senin al Copilului de la Crăciun va apărea suferind proiectat pe chipul deformat și sfâșiat a lui Cristos la Paște. În ciuda refuzului nostru, el ne inundă de iubire, deoarece din plinătatea sa de har și credință primim cu toții „har peste har”, o plinătate care poate învinge răul nostru și pe cel al lumii şi poate curăţa sufletele noastre de orice răul. În El Dumnezeu ne oferă mântuirea Sa eternă. Aceasta este vestea frumoasă a Crăciunului!