În prima zi a săptămânii, dis-de-dimineaţă, pe când mai era încă întuneric, Maria Magdalena a venit la mormânt şi a văzut că piatra fusese luată de la mormânt. Atunci, a alergat şi a venit la Simon Petru şi la celălalt discipol, pe care îl iubea Isus, şi le-a spus: “L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde l-au pus”. Au ieşit atunci Petru şi celălalt discipol şi au venit la mormânt. Alergau amândoi împreună, dar celălalt discipol a alergat mai repede decât Petru şi a ajuns primul la mormânt. Aplecându-se, a văzut giulgiurile aşezate, dar nu a intrat. Atunci a venit şi Simon Petru, care îl urma, şi a intrat în mormânt. El a văzut giulgiurile aşezate, dar ştergarul, care fusese pe capul lui, nu era aşezat împreună cu giulgiurile, ci împăturit aparte, într-un loc. Atunci a intrat şi celălalt discipol care sosise primul la mormânt. A văzut şi a crezut; pentru că încă nu cunoşteau Scriptura: că el trebuia să învie din morţi. (In 20,1-9)
—————————-
Textul evanghelic din Duminica Paştelui este o relatare plină de agitaţie, nelinişte, şi, s-ar putea spune, pare să fie aproape frustantă, ca şi cum s-ar căuta ceva în gol. Poate ar fi fost mai potrivită o relatare despre apariţia lui Isus cel Înviat, ceea ce se şi întâmplă imediat după aceasta în Evanghelia după sfântul Ioan, dar liturgia cuvântului ne povesteşte despre Maria Magdalena care găseşte deschisă intrarea la mormântul lui Isus şi fuge în grabă să-i spună acest lucru lui Simon Petru şi discipolului pe care-l iubea Isus, ipotizând că ar fi fost furat trupul Domnului.
Cei doi fug şi ei la mormânt să vadă ce s-a întâmplat, şi unul dintre ei, fiind tânăr, aleargă mai repede, ajunge la mormânt, se apleacă pentru a vedea ce este înăuntru dar se opreşte la intrare şi aşteaptă să ajungă şi Simon Petru. În viaţa discipolilor lui Cristos nu se face niciodată nimic de unii singuri; orice lucru important se face împreună cu altcineva. Poţi fi foarte inteligent şi chiar genial, dar dacă abordezi lucrurile importante de unul singur nu eşti Biserică, eşti doar unul dintre mulţi alţi individualişti. Credinţa are substanţă doar în comuniunea fraternă; dacă aceasta nu există, atunci e o minciună.
Când intră Petru, vede giulgiurile aşezate şi un ştergar împăturit şi aşezat aparte. Când intră discipolul iubit – intră al doilea fiindcă îi recunoaşte autoritatea lui Petru: el este primul dintre apostoli, şi este just să îl precedeze – vede şi el, aşa cum privise şi la picioarele Crucii, dar de această dată crede. Evanghelistul subliniază: „încă nu cunoşteau Scriptura: că el trebuia să învie din morţi”.
Este o afirmaţie foarte importantă, şi anume că ei nu înţeleseseră încă [în textul italian se foloseşte expresia „nu înţeleseseră încă Scriptura”, n. tr.], fiindcă nimeni nu „înţelege” calea pe care Dumnezeu o alege, planul său. Acest lucru vrea să ni-l transmită textul evanghelic: Dumnezeu nu ne mântuieşte după cum gândim noi.
Viaţa creştină se fondează pe puterea lui Dumnezeu care rezolvă problemele şi angoasele nu printr-o matematică secvenţială, ci conform strategiei pascale, aceea care desparte o mare în două, care trimite o adiere în mijlocul focului, care-l face să învingă pe David adolescent împotriva gigantului Goliat. Care rezolvă pericolul morţii nu prin evitarea ei, ci trecând prin mijlocul ei.
Cineva spunea că Dumnezeu nu ne salvează de întuneric, ci ne salvează când suntem în întuneric.
Pentru un astfel de motiv în ziua Paştelui proclamăm textul evanghelic care ne arată tulburarea în faţa unui lucru neaşteptat, fiindcă tocmai la aceasta suntem invitaţi să ne deschidem: Domnul Isus nu ne-a adus o strategie care ne fereşte de probleme, ci a transformat problemele în locuri de întâlnire cu El şi mormintele în puncte de plecare. Cristos se înalţă la cer trecând prin mormânt.
Iar giulgiurile rămân acolo, inutile, asemenea hainelor pe care neofitul le depune înainte de a intra în apele Botezului: sunt lucruri vechi care nu mai sunt utile la nimic.
Cu Cristos nu se supravieţuieşte, ci se învie.
Viaţa umană a celui care-l urmează pe Domnul nu mai este un slalom pentru a evita problemele, ci fiecare suferinţă, fiecare cruce, fiecare mormânt pot fi sânul creaturii noi care intră în viaţa conformă planului ceresc, unde ne putem permite să ne debarasăm de ceea ce este vechi, aşa cum era ştergarul împăturit.
(Comentariu de P. Flabio Rosini)
