După ce s-au împlinit zilele purificării lor, după Legea lui Moise, Maria şi Iosif l-au dus pe copil la Ierusalim, ca să-l ofere Domnului, după cum este scris în Legea Domnului: “Orice prim născut de parte bărbătească va fi numit sfânt pentru Domnul” şi să aducă jertfă, după cum este spus în Legea Domnului, “o pereche de turturele sau doi pui de porumbel”. Şi iată că era la Ierusalim un om cu numele Simeon şi acesta era un om drept şi evlavios care aştepta mângâierea lui Israel şi Duhul Sfânt era asupra lui. Îi fusese revelat de Duhul Sfânt că nu va vedea moartea înainte de a-l vedea pe Cristosul Domnului. A fost condus de Duhul Sfânt la templu, iar când părinţii l-au adus pe copilul Isus ca să facă după obiceiurile Legii cu privire la el, l-a luat în braţe şi l-a binecuvântat pe Dumnezeu, spunând: “Acum, slobozeşte-l pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace, căci au văzut ochii mei mântuirea ta pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor, lumină spre luminarea neamurilor şi slava poporului tău, Israel!” Tatăl şi mama lui se mirau de cele spuse despre el. Simeon i-a binecuvântat şi i-a spus Mariei, mama lui: “Iată, acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora în Israel şi ca semn de contradicţie – ca să se dezvăluie gândurile din multe inimi -, iar o sabie va străpunge sufletul tău!” Era acolo şi Ana, profetesa, fiica lui Fanuel, din tribul lui Aşer. Aceasta era mult înaintată în vârstă. După ce trăise cu bărbatul ei şapte ani de la fecioria ei, era acum văduvă şi ajunsese la optzeci şi patru de ani. Ea nu părăsea templul, slujind zi şi noapte prin posturi şi rugăciuni. Fiind prezentă şi ea, îl mărturisea pe Dumnezeu şi vorbea despre copil tuturor celor care aşteptau eliberarea Ierusalimului. Când au împlinit toate după Legea Domnului, s-au întors în Galileea, în cetatea lor, Nazaret. Iar copilul creştea şi se întărea, plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra lui. (Lc 2,22-40)
————————–
În mod tradiţional sărbătoarea Întâmpinării Domnului este dedicată luminii şi vieţii consacrate. Un ritual de binecuvântare a lumânărilor precede liturgia euharistică. Acest ritual face trimitere la ritualul botezului în cadrul căruia ne-a fost dăruită o lumânare – semnul credinţei. Într-adevăr, credinţa este asemenea unei lumânări care nu se aprinde de una singură, ci trebuie să fie aprinsă de un alt foc. Credinţa nu este un dar înnăscut în noi, aşa cum este un talent personal, sau un efort propriu, ci se primeşte prin intermediul altor creştini care ne dăruiesc din experienţa lor de credinţă. Dar odată primită, credinţa trebuie să fie păzită asemenea unei lumânări care se poate stinge, iar dacă se stinge poate fi reaprinsă, însă trebuie să fim conectaţi la un foc aprins, la credinţa vie a unei persoane. Aşadar credinţa este un dar ce trebuie păstrat, fiindcă se poate stinge, nu este o posesiune garantată, ci trebuie alimentată şi păzită.
Prin urmare, cu ocazia acestei sărbători trebuie să revedem cum am valorizat darul luminii, din perspectiva cuvintelor rostite de înţeleptul Simeon, care îl recunoaşte pe Cristos ca fiind „lumină spre luminarea neamurilor”. Popoarele au nevoie de această lumină care străluceşte în cei care au credinţă în Cristos, şi într-adevăr istoria omenirii a beneficiat de iubirea pe care au manifestat-o creştinii, de atâtea opere de artă frumoase pe care le-au creat, de atâtea opere de caritate pe care le-au înfăptuit, şi mă refer doar la primele lucruri care îmi vin în minte. De exemplu ei au inventat spitalele, ei au inspirat democraţiile europene, după modelul benedictin, să alcătuiască parlamentul asemenea unui cor monahal, unde, în virtutea regulii, toţi trebuiau ascultaţi, chiar şi ultimul călugăr intrat de curând.
O astfel de lumină străluceşte în chemarea persoanelor consacrate, care într-adevăr trebuie să fie sărbătorite pe 2 februarie în acest an, şi putem să ne întrebăm ce lumină sunt persoanele consacrate. Ele sunt necesare şi indispensabile în această societate, fiindcă dacă ne-am întreba care este contrariul noţiunii de consacrare, ar trebui să răspundem cu un singur cuvânt: distracţia, cel mai mare rău al societăţii noastre. Suntem influenţaţi să fim dezorientaţi şi distraţi de obsesia pentru lucrurile secundare, într-o viaţă care îşi pierde obiectivul, lumina, scopul. Societăţile şi-au pierdut obiectivele, merg înainte cu perspective ocazionale, cu planificări operative şi guvernamentale trimestriale, nu de lungă durată. Cu astfel de perspective atât de restrânse, gestionarea lumii nu poate fi decât dezastruoasă, aşa cum este îngrijorător faptul că fiind atât de preocupaţi de confort, vom face ca ambientul înconjurător să fie tot mai poluat şi mai puţin accesibil celor care vor să se bucure de natură, şi nu vom lăsa o moştenire bună copiilor noştri. Toate acestea sunt rezultatul faptului că am pierdut lumina.
Avem nevoie cu toţii să ne „consacrăm”, să fim persoane devotate iubirii, să lăsăm totul pentru a iubi, dar, aşa cum spune Simeon, această lumină este „un semn de contradicţie”, ne ajută să ne punem în discuţie, nu este sclava like-urilor noastre. Adevăratul nostru bine implică uneori şi efortul unei autoanalize critice, un efort benefic pentru cunoaşterea adevărului despre noi înşine.
Aceasta este sărbătoarea care poate să readucă lumina în viaţa noastră, care indică o orientare drumului nostru.
Există o glorie în noi care nu poate fi trădată fără a produce o pierdere gravă în lumea care ne înconjoară. Este vorba despre lumina Botezului, unica şi adevărata consacrare a creştinilor, lumânarea de la începutul liturgiei: suntem fiii lui Dumnezeu, iar acest lucru orientează şi determină drumul nostru.
(Comentariu de P. Fabio Rosini)
