Un adio fără lacrimi, deoarece este o prezenţă ascunsă
În acel timp, Isus a apărut şi celor unsprezece, şi le-a spus: „Mergând în toată lumea, predicaţi evanghelia la toată făptura. Cine va crede şi va fi botezat se va mântui; iar cine nu va crede va fi condamnat. Acestea sunt semnele care îi vor însoţi pe cei care cred: în numele meu vor scoate diavoli, vor vorbi limbi noi, vor lua şerpi în mână şi, dacă vor bea ceva aducător de moarte, nu le va dăuna. Îşi vor pune mâinile peste cei bolnavi şi ei se vor vindeca”. După ce le-a vorbit, Domnul Isus s-a înălţat la cer şi s-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu, iar ei, plecând, şi au predicat pretutindeni, în timp ce Domnul lucra cu ei şi le întărea cuvântul prin semnele care-i însoţeau.
(Mc 16,15-20)
______________________________________
Atunci când profetul Ilie a fost ridicat la cer într-un car de foc, discipolul său Elizeu a strigat cu putere în urma lui toată disperarea pe care o avea din cauza golului pe care-l lăsa în el şi în societate (2 Re 2,11 ş.u.). Când Isus s-a înălţat la cer nu a apărut nici un car de foc, nici nu au existat scene de durere sau de plâns, aşa cum ne povestesc Faptele Apostolilor în prima lectură de astăzi. Totul se încheie în puţine clipe, astfel încât pare a fi un eveniment simplu şi normal. Discipolii l-au văzut pe Isus despărţindu-se de ei, « s-a înălţat la cer şi un nor l-a ascuns din ochii lor». Era ca unul care se întorcea acasă după ce a stat în tovărăşia prietenilor; o despărţire fără sărutări şi fără îmbrăţişări. Discipolii au rămas cu ochii aţintiţi spre cer, minunându-se să-l vadă plecând, fără a face un semn de salut măcar cu mâna. Puţin după aceea, au venit doi îngeri ca să-i trezească din mirarea lor şi să-i anunţe că Isus se va întoarce la sfârşitul timpurilor, întocmai pe acel nor care-l acoperise (Fap 1,9-11).
Este surprinzătoare sobrietatea povestirii Înălţării lui Isus la cer. Totul pare a fi învăluit într-o tăcere misterioasă, care acoperă acţiunile lui Dumnezeu. Venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu nu a fost însoţită de sunete de trompetă; totul s-a desfăşurat în tăcerea unei case sărace din Nazaret, într-un dialog între înger şi o fecioară care se numea Maria. În acest fel Cuvântul s-a făcut trup şi a venit să locuiască printre noi. Şi-au dat seama de asta doar Iosif şi Elisabeta. Plecarea lui Isus se aseamănă atât de mult cu venirea sa: totul are loc în tăcerea unei dimineţi de primăvară, pe Muntele măslinilor, în ceea ce părea a fi o reuniune de obişnuită familiaritate între Isus şi discipoli. Povestirea acestei ultime întâlniri, pe care am ascultat-o în prima lectură de azi luată din Faptele Apostolilor, este chiar una mai amplă în ciuda conciziei sale. Alte două referinţe şi mai sintetice le avem la sfârşitul evangheliei lui Marcu, pe care le citim azi. Luca se descurcă scriind: Isus « i-a scos până spre Betania şi, ridicându-şi mâinile, i-a binecuvântat, iar în timp ce îi binecuvânta, s-a îndepărtat de ei şi a fost ridicat la cer» (Lc 24,50 ş.u.). A plecat în tăcere aşa cum venise.
Fragmentul din evanghelia lui Marcu, care ne este propus astăzi, este şi mai sobru: «După ce le-a vorbit, Domnul Isus s-a înălţat la cer şi s-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu». Scurta povestire face parte dintr-un final (Mc 16, 9-20) care nu a fost iniţial scris de către Marcu, ci a fost adăugat la evanghelia sa într-un alt moment, pentru a completa povestirea care se încheia în mod brusc prin vestirea învierii lui Isus făcută de îngeri femeilor la mormântul gol. Era nevoie ca scrierea să fie completată, chiar şi într-un mod mai sintetic, prin povestirea apariţiei lui Isus înviat, aşa cum o făcuseră şi ceilalţi evanghelişti. Atunci Marcu, sau altcineva în locul lui, a inserat fragmentul pe care-l citim luându-l din tradiţia orală a bisericii apostolice care circula deja. De fapt, cercetătorii au recunoscut caracterul arhaic al povestirii, care pare a fi chiar mai vechi decât scrierea lui Marcu. Oricum, nu s-a ridicat vreodată vreo problemă cu privire la autenticitatea şi autoritatea apostolică. Îndărătul acesteia este aceeaşi mână a Duhului Sfânt care a inspirat evangheliile şi a lucrat în tandem cu evangheliştii.
Să încercăm să înţelegem dinamica povestirii. Ea istoriseşte apariţia lui Isus celor unsprezece (atâţia rămăseseră după trădarea lui Iuda) care erau adunaţi împreună. Este vorba despre apariţia cea mai importantă făcută unor martori calificaţi, responsabili ca să vestească apoi lumii autenticitatea evangheliei. Cu siguranţă aceasta nu a fost singura apariţie a celui înviat faţă de colaboratorii săi avută în cele patruzeci de zile care precedau înălţarea. Luca şi Ioan situează această primă apariţie în cenacol, în aceeaşi seară a învierii (Lc 24,36-43; In 20,19-23), pentru Matei şi Marcu ultima apariţie are loc în Galileea, în apropierea celei de a patruzecea zi (Mt 28,16-20; Mc 16,14-19). Nu este importantă cronologia exactă a apariţiilor, este esenţială experienţa deplină a celui înviat realizată de apostoli înainte de a fi trimişi în lume. De fapt, această experienţă făcută de mai multe ori, este strâns legată în cele patru evanghelii de trimiterea în misiune a celor unsprezece. Matei o formulează prin cuvinte ce sunt asemănătoare celor folosite de Marcu: « Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ. Aşadar, mergând, faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit» (28,18s). Luca prezintă apariţiile celui înviat ca fiind o adevărată şcoală de revizuire, un fel de recitire conştientă, la lumina întregii Biblii, a celor trei ani de experienţă pe care discipolii i-au petrecut în urmarea lui Isus: «Atunci le-a deschis mintea ca să înțeleagă Scripturile » (Lc 24,45).
Marcu pune în centrul povestirii sale înălţarea lui Isus, asupra căreia concentrează atenţia cititorilor săi. O descrie într-un mod sintetic, cu un limbaj biblic folosit deja de Isus în timpul procesului avut în faţa Sinedriului: «Şi-l veţi vedea pe Fiul Omului stând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului» (14,62). Înălţarea este prezentată de evanghelist ca o întronare regală divină la dreapta lui Dumnezeu Tatăl, ca o transferare a puterilor depline universale Domnului înviat (Mt 28,18). Pentru această ocazie cântase Psalmul 110: «Oracolul Domnului către Domnul meu: „Şezi la dreapta mea, până voi pune pe duşmanii tăi scăunel picioarelor tale!”». În evanghelie a dispărut figura războinicului care celebrează triumful său împotriva duşmanilor, şi a fost înlocuită cu imaginea marelui preot «aşezat de-a dreapta tronului maiestăţii în ceruri, slujitor al sanctuarului şi al cortului adevărat, pe care Domnul l-a ridicat» (Ev 8,1s). El este acolo «totdeauna viu pentru a interveni în favoarea lor» (Ev 7,25).
Însă toate acestea au avut deja loc în ziua învierii lui Cristos, deoarece atunci Isus a intrat în posesia gloriei sale, aceea pe care a avut-o înainte de crearea lumii. Scrisoarea către Efeseni o spune cu claritate: «Tatăl l-a înviat din morţi şi l-a aşezat la dreapta sa în ceruri» (Ef 1,20). În ziua Paştelui acelaşi Isus îi spusese Magdalenei: «Du-te la fraţii mei şi spune-le: Mă urc la Tatăl meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru» (In 20,17). Învierea şi înălţarea se suprapun, deoarece amândouă exprimă deplina glorificare a lui Isus. Ele sunt ca două feţe ale aceleaşi medalii. Înălţarea la care se face referinţă aici indică plecarea definitivă a lui Isus după apariţiile avute în cele patruzeci de zile. Acum el se va întoarce pe pământ, în mod vizibil şi oficial, doar la sfârşitul timpurilor.
Asta nu înseamnă că Isus ar fi dispărut din lume în mod definitiv. Matei îl face să spună: «Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii» (28,20). Marcu, după trimiterea apostolilor «să proclame evanghelia la toată făptura», adaugă faptul că ei «plecând, au predicat pretutindeni, în timp ce Domnul lucra cu ei şi le întărea cuvântul prin semnele care-i însoţeau». Aşadar, este adevărat că Isus s-a făcut vizibil, reintrând în dimensiunea sa divină după întrupare şi pătimire, însă nu a dispărut din lume. Este prezent în mod diferit alături de fiecare dintre noi şi, îndeosebi, în biserica sa acolo unde acţionează împreună cu miniştrii săi în predicare şi în sacramente. Azi ne-am adunat pentru a-l ruga, pentru a-l întâlni în credinţă, pentru a-i cere să nu ne lase niciodată singuri în drumul greu al vieţii.
