În vremea aceea, cei unsprezece discipoli au mers în Galileea, pe muntele hotărât lor de Isus. Cum l-au văzut, i s-au închinat, dar unii se îndoiau. Apropiindu-se, Isus le-a vorbit: „Mi-a fost dată toată puterea în cer și pe pământ. Așadar, mergeți, și faceți ucenici din toate națiunile, botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-i-i să țină toate câte v-am poruncit. Și iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii”. (Mt 28,16-20)
————————-
„Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii!”.
Este o frază care încurajează şi consolează, dar deseori pare a fi nereală; uneori ne simţim abandonaţi, nu însoţiţi. Prin urmare este important să înţelegem bine sensul cuvintelor din acest text scurt al Evangheliei din sărbătoarea Înălţării.
Ultimele cuvinte ale lui Isus sunt un ecou al unei expresii moştenite din Vechiul Testament, aceea care descria un Dumnezeu prezent, aliat cu poporul său.
„Dumnezeu cu noi” – traducerea cuvântului „Emanuel” – reprezintă concretizarea expresiei „Voi veţi fi poporul meu, iar eu voi fi Dumnezeul vostru”, prezentă încă de la evenimentul de pe muntele Sinai, şi simbolizează îndelungatul drum de creştere a uniunii cu Dumnezeu, până la încununarea sa în Trupul Domnului Isus Cristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, într-o uniune perfectă şi definitivă.
Toate bune şi frumoase, dar de ce, totuşi, ne simţim singuri?
Să observăm cu atenţie ceea ce ne spune Isus înainte de fraza finală: „Aşadar, mergând, faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit!”.
Iată, aşadar, unde este locul prezenţei sale: în datoria de evanghelizare care este misiunea centrală a Bisericii.
Prin urmare, este important să reţinem: locul unde poate fi recunoscută puterea lui Dumnezeu nu este oriunde, fiindcă El, deşi prezent, nu-şi poate face simţită iubirea în distracţiile noastre prea gălăgioase, ci în misiunea pe care ne-a încredinţat-o.
O altă Evanghelie ne spune în acest sens: „Eu sunt lumina lumii. Cine mă urmează nu umblă în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (In 8,12), şi „Dacă cineva umblă în timpul zilei, nu se poticneşte, pentru că vede lumina acestei lumi” (In 8,12).
Oare Dumnezeu nu veghează mereu asupra noastră? Oare Isus nu este oriunde Domnul? Oare Duhul Sfânt nu este mereu prezent cu inspiraţiile sale? Dumnezeu nu ne părăseşte niciodată, acest lucru este sigur.
Pe de altă parte, noi suntem liberi: putem alege să mergem în întuneric, să-l refuzăm pe Tatăl, să ne încredinţăm altor stăpâniri şi să zădărnicim acţiunea Duhului Sfânt.
Trebuie să subliniem şi un alt aspect important din această sărbătoare a Înălţării Domnului nostru: libertatea pe care ne-o oferă Domnul, încrederea Sa în noi, cei care suntem chemaţi să-i continuăm lucrarea. Concret: din punct de vedere uman este inexplicabil cum este posibil ca salvarea acestei lumi să fie condiţionată şi de îndeplinirea misiunii noastre de creştini.
Sfântul Paul afirmă: „Aşadar, cum îl vor invoca dacă nu au crezut? Şi cum să creadă dacă nu au auzit? Dar cum să audă fără predicator?” (Rom 10,14).
Domnul Isus este mereu cu noi, dar noi (şi lumea) îl percepem pe deplin doar în ziua în care intrăm în misiunea noastră.
În ziua Înălţării începe timpul creativităţii creştine, atunci când omul învaţă să facă lucrurile împreună cu Domnul, da, dar să le facă implicându-se în totalitate în prima persoană.
Este timpul maturităţii al istoriei mântuirii.
În această epocă, centrul vieţii noastre, spunea Nikolai Berdjaev, nu mai este mântuirea noastră, ci a celorlalţi. Nu suntem în această lume doar pentru a fi mântuiţi, ci pentru a fi instrumente de mântuire.
Este la fel ca atunci când cineva devine tată sau mamă: lucrul cel mai important nu mai este viaţa noastră, ci aceea care ne-a fost încredinţată.
Dumnezeu ne încredinţează o misiune şi rămâne mereu cu noi.
(Comentariu de Don Fabio Rosini)
