În acel timp, Isus le-a spus ucenicilor săi: „Aşa este scris: Cristos trebuia să sufere şi să învie din morţi a treia zi şi să fie predicată convertirea în numele lui spre iertarea păcatelor la toate neamurile. Începând din Ierusalim, voi veţi fi martorii acestor lucruri. Şi iată, eu trimit asupra voastră pe acela pe care Tatăl l-a promis, însă voi să staţi în cetate până când veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus!”. Apoi i-a scos până spre Betania şi, ridicându-şi mâinile, i-a binecuvântat, iar în timp ce îi binecuvânta, Isus s-a îndepărtat de ei şi a fost ridicat la cer. Iar ei, adorându-l, s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare şi stăteau tot timpul în templu binecuvântându-l pe Dumnezeu (Lc 24, 46-53).
–––––––
În această zi îl vedem pe Domnul Isus care se înalţă la Tatăl şi contemplăm cum ţinta Domnului Înviat este de a se reîntoarce în cer.
Ce este dincolo de moarte? Tatăl ceresc. Cristos, într-adevăr, nu învie pentru a-şi relua viaţa şi atât, ci pentru a duce la împlinire drumul vieţii umane, pe care El şi-a făcut-o proprie, şi să o ducă la Tatăl.
Acest lucru se poate pregusta deja în această viaţă, ori de câte ori ne lăsăm dezlegaţi de auto-absolutizarea noastră şi ne deschidem la o viaţă de fii ai lui Dumnezeu. În acele momente intrăm în iubire şi scoatem la suprafaţă frumuseţea noastră cea mai autentică.
Este vital, aşadar, să preţuim lucrurile la lumina acestei fericite ţinte. A trăi cu înţelepciune înseamnă să avem un principiu de selecţie: ceea ce nu ţinteşte Paradisul are puţină valoare, nu trebuie să-i acordăm importanţă.
Putem să ne întrebăm: ce înseamnă să trăieşti viaţa ca un drum spre Tatăl? În textul evanghelic din această duminică Isus le dă discipolilor unele indicaţii: „Să staţi în cetate până când veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus!”.
Să primim aceste indicaţii şi noi, astăzi: „cetatea” este locul comunităţii creştine, locul sacramentelor, al Noului Ierusalim, în adunarea liturgică.
Domnul se revelează în liturgia Bisericii, dacă „ne îmbrăcăm” în această adunare, unde primim noua haină care coboară din înălţimi, adică Duhul Sfânt.
Imaginea de „a fi îmbrăcaţi” are origine în Cartea Genezei: Adam păcătuieşte şi rupe legătura sa cu Dumnezeu, îşi dă seama că este gol, fiindcă pune la îndoială îmbrăţişarea paternă a lui Dumnezeu şi se simte expus şi fragil. Şi ce face? Ia lucruri pământeşti, frunze din copaci, pentru a se acoperi. Dar aceasta nu-i dă curajul de a înfrunta privirea acelui Dumnezeu în care nu mai are încredere.
Noi ne îmbrăcăm cu lucrurile pământului, cu gloria deşartă, cu succese, cu proiecte. Şi oricât am încerca să ne îmbrăcăm, rămânem incompleţi şi nesiguri.
Dar omenirea primeşte în Cristos o nouă haină, un nou veşmânt, un nou rol. Cu ce este îmbrăcat un fiu al lui Dumnezeu? Cu Providenţa lui Dumnezeu. Evanghelia după sfântul Matei spune: „Deci nu vă îngrijoraţi, spunând: «Ce vom mânca? Ce vom bea?» sau «Cu ce ne vom îmbrăca?»! Căci pe toate acestea le caută neamurile [păgâne]; dar Tatăl vostru ceresc ştie că aveţi nevoie de toate acestea”. Haina cerească, cu alte cuvinte, este legătura cu Tatăl. O natură de fii dăruită de Duhul Sfânt.
Un lucru este să înfruntăm realitatea cu capacităţile noastre, cu tehnicile noastre de supravieţuire, şi alt lucru este să încredinţăm Tatălui, moment cu moment, viaţa noastră.
Astfel, aceste zile devin timpul în care trebuie să ne dorim să ne dezbrăcăm de haina pământească şi să fim îmbrăcaţi din înălţimi, la Rusalii. Înălţarea cu Cristos la Tatăl, prin puterea Duhului Sfânt, trebuie făcută rămânând în „cetatea”, în comunitatea creştină, în lucrurile lui Dumnezeu. Când ajungem la acest nivel nu mai suntem de aici, de jos, de pe pământ, ci trăim „precum în cer, aşa şi pe pământ”.
(Comentariu P. Fabio Rosini)