În acel timp, Isus a apărut şi celor unsprezece, şi le-a spus: „Mergând în toată lumea, predicaţi evanghelia la toată făptura. Cine va crede şi va fi botezat se va mântui; iar cine nu va crede va fi condamnat. Acestea sunt semnele care îi vor însoţi pe cei care cred: în numele meu vor scoate diavoli, vor vorbi limbi noi, vor lua şerpi în mână şi, dacă vor bea ceva aducător de moarte, nu le va dăuna. Îşi vor pune mâinile peste cei bolnavi şi ei se vor vindeca”. După ce le-a vorbit, Domnul Isus s-a înălţat la cer şi s-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu, iar ei, plecând, şi au predicat pretutindeni, în timp ce Domnul lucra cu ei şi le întărea cuvântul prin semnele care-i însoţeau. (Mc 16,15-20)
———————————
Înălţarea Domnului nostru. „S-a înălţat la cer şi şade de-a dreapta Tatălui”. Cu adevărurile de credinţă din Crez nu se glumeşte: ele sunt structura fundamentală a credinţei noastre.
Evenimentul final al vieţii pământeşti a lui Isus ne arată că această lume nu este ultima destinaţie. Nu aici este finalul. Din această perspectivă totul se vede într-o lumină diferită.
Să luăm în considerare un aspect: discernământul referitor la orice problemă necesită stabilirea scopului final. Unde ne duc alegerile noastre? Suntem creaturi intenţionale, adică atunci când facem ceva urmărim nişte obiective. Pot exista diferite riscuri: putem, de exemplu, să ţintim spe scopul corect, dar să o facem într-un mod greşit şi să ratăm ţinta; dar în acest caz putem să încercăm să corectăm tirul sau să recalculăm itinerarul, aşa cum face un navigator satelitar. Dar dacă scopul vieţii noastre este greşit, atunci efectul este tragic.
Dacă dau navigatorului adresa destinaţiei în mod incorect, nu mă va duce niciodată la ţintă. Viaţa mea ar putea să fie plină de lucruri care, fiecare în felul său, ar putea fi bune, dar sunt orientate spre o ţintă falsă. Se poate vorbi o limbă română perfectă, cu tonalitate bună şi corectă din punct de vedere gramatical, dar toate acestea ţin doar de forma mesajului, nu şi de conţinutul său. Aşa cum spune papa Francisc: „Totul este mai mult decât părţile, şi este mai mult chiar şi decât simpla lor sumă” (EG 235). Isus, chiar dacă este lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, a luat natura umană. Fiind om adevărat, revelează scopul autentic al umanităţii: punctul de sosire al călătoriei noastre este Dumnezeu Tatăl. Ultima noastră patrie este Paradisul.
Câte puncte de referinţă iluzorii în viaţă! Câte căi false în călătoria noastră! Sărbătoarea Înălţării ne oferă ocazia de a ne concentra asupra obiectivelor noastre: sunt compatibile cu Cerul? Să nu mai pierdem timpul.
Înainte de a întreprinde ceva este bine să ne întrebăm: „Atunci când voi fi înaintea Domnului, mă voi mândri cu această faptă sau mă voi ruşina?”. Câte greşeli, câte furii inutile, câte fixaţii încăpăţânate se pot evita gândindu-ne la această întrebare…
Creştinii, fiind pelerini către Cer, în tot ceea ce fac, de la lucrurile cele mai importante până la cele mai simple, înaintează în această călătorie, ştiind că întreaga noastră istorie nu se poate explica cu adevărat decât din această perspectivă.
Textul din Evanghelia după Sfântul Marcu vorbeşte despre semnele arătate de cei care cred în Domnul înălţat la Cer. Cine sunt cei care cred? Cine va alunga răul? Cine va vorbi limbi noi? Cine va lua în mână şerpi? Cine va fi imun la otrăvurile culturii din această generaţie? Cine va avea în mâini o mângâiere care să-i lumineze pe cei suferinzi şi care să le vindece inima?
Cel care are Cerul în gânduri, în fapte, în cuvinte, în mâini, în inimă.
Niciun lucru din această viaţă nu are dreptul să devină un absolut, fiindcă această lume este prea mică pentru inimile care ne-au fost dăruite! Fiecare dintre noi a fost proiectat pentru ceva măreţ, ceva care este mai mare decât universul: îmbrăţişarea cu Tatăl din Cer.
(Comentariu de P. Fabio Rosini)
