În acel timp, cei unsprezece discipoli au mers în Galileea, pe muntele hotărât lor de Isus. Cum l-au văzut, s-au prosternat în faţa lui, dar unii se îndoiau. Apropiindu-se, Isus le-a vorbit: „Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ. Aşadar, mergând, faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit. Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28,16-20).
————————–
Solemnitatea Preasfintei Treimi nu trebuie să fie un moment în care să ne propunem să o „înţelegem”, ajungând la o cunoaştere raţională rituală. Ceva de tipul: în această săptămână celebrăm faptul că am înţeles unitatea substanţei şi triplicitatea persoanelor divine fără a folosi analgezice sau substanţe dopante. Haideţi să sărbătorim!
Oamenii se îndepărtează de Biserică fiindcă fac o simplă constatare: trebuie să aibă o coerenţă morală pe baza unei abstracţii mentale. Nu simt viaţă, căldură. Papa Francisc, la sfârşitul unei întâlniri cu profesorii de la Universitatea Pontificală Gregoriana, a făcut o remarcă: „teologia poate fi ca un cui ce trebuie supt!”.
Celebrarea Preasfintei Treimi este cu totul altceva. Credinţa creştină este cu totul altceva.
Noi celebrăm Preasfânta Treime pentru un motiv simplu şi luminos: fiindcă noi creştinii am experimentat ce înseamnă prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră! Dacă vorbesc despre cineva pe care în realitate nu-l cunosc cu adevărat, devin plictisitor. Dacă vorbesc despre o experienţă frumoasă pe care am trăit-o cu adevărat, voi transmite un entuziasm molipsitor.
Noi vorbim despre ceva frumos.
Într-adevăr, după perioada pascală – care ne-a introdus în viaţa nouă ce a culminat cu darul Duhului Sfânt, adică însăşi inima lui Dumnezeu ce inundă fiinţa noastră cu iubirea lui Isus faţă de Tatăl – acesta este momentul pentru a vesti ceea ce am experimentat, dacă am trăit cu adevărat această experienţă. Dacă nu este aşa, mai bine să ne dispunem inimile pentru a asculta. Această experienţă nu este un fapt birocratic, ci trebuie primită cu libertate şi conform ritmurilor iniţiativei lui Dumnezeu.
Iar dacă această experienţă este în noi, ce anume ne-a făcut să înţelegem? Că Dumnezeu nu se află în abstracţii sau obligaţii, ci este minunăţie, lumină, blândeţe. Noi putem experimenta paternitatea lui Dumnzeu fiindcă ne tratează ca pe nişte fii, nu ca supuşi, dar mai ales pentru că l-am întâlnit pe Domnul Isus şi prin el l-am întrezărit pe Tatăl. Într-adevăr, Isus trăieşte fiecare acţiune în calitate de Fiu. El ne iubeşte şi este răstignit pe cruce nu ca un erou, ci ca un Fiu, şi învie ca Fiu al Tatălui. În fiecare acţiune Isus ne-a iubit aşa cum era iubit, iar blândeţea sa răspândea imensa blândeţe pe care o primea din partea Tatălui.
Un lucru este să-i spui unui fiu: să crezi în Dumnezeu şi să-L asculţi este o obligaţie fiindcă El este Creatorul; şi alt lucru este este să-i spui: îţi dăruiesc lucrul cel mai frumos care este în centrul existenţei mele, şi acesta este faptul că am cunoscut milostivirea şi generozitatea Tatălui ceresc, am fost mântuit de iubirea Fiului său Isus Cristos şi trăiesc cu ajutorul mângâierii Duhului Sfânt. Atunci vei putea să-i povesteşti de momentele din viaţa ta în care aceste lucruri au devenit concrete. Cu astfel de părinţi, probabil am avea o şansă ca tinerii să nu fugă din Biserică.
A boteza, în limba greacă, înseamnă literalmente „a cufunda”, „a imersa”. Biserica, pentru a dărui bucuria credinţei, nu impune coduri etice sau obligaţii, ci imersează în numele, în realitatea, în secretul Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt. Tot ceea ce urmează vine ca o simplă consecinţă.
(Comentariu de P.Fabio Rosini)
