În seara aceleiași zile, prima a săptămânii, deși ușile locului în care erau discipolii, de frica iudeilor, erau încuiate, a venit Isus, a stat în mijlocul lor și le-a zis: „Pace vouă!” Zicând aceasta, le-a arătat mâinile și coasta. Discipolii s-au bucurat când l-au văzut pe Domnul. Atunci, Isus le-a zis din nou: „Pace vouă! Așa cum m-a trimis Tatăl, așa vă trimit și eu pe voi”. Și, spunând aceasta, a suflat asupra lor și le-a zis: „Primiți pe Duhul Sfânt. Cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veți ține, vor fi ținute” (In 20, 19-23).
———————————–
A suflat asupra lor şi le-a zis: „Primiţi pe Duhul Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”. Pentru Evanghelia după Matei, ziua Învierii este şi ziua în care a fost dăruit Duhul Sfânt.
Celebrăm Rusaliile la încheierea unui timp liturgic pe care Biserica îl concepe ca pe o extindere a „primei zi de după sâmbătă” – începutul noii creaţii. Aceste cincizeci de zile sunt un timp fără timp, semnul veşniciei, în care neliniştea sfârşitului şi coasa morţii iminente sunt învinse, dizolvate de o viaţă care nu are „termen de expirare”: este viaţă şi atât.
Dar care este „culoarea” vieţii veşnice? Şi cum se poate avea o garanţie în privinţa ei?
Omenirea a căutat şi caută încă geneza sa, destinaţia sa sigură, surogatul său de veşnicie şi noutate. Dar cu cât se îndrăgosteşte mai mult de ipotezele sale, cu atât mai mult suferă din cauza eşecurilor acestora. Deseori a fost nevoie să se perinde mai multe generaţii pentru a se distanţa de nenumăratele minciunii şi de nenumăratele substitute ale plenitudinii.
Şi astăzi încercăm să ne vindecăm de rănile diferitelor ideologii şi ne aflăm în plin delir tehnologic, având iluzia unei atotputernicii ştiinţifice.
Dar noi, creştinii, celebrăm darul Duhului Sfânt, iar Ioan prezintă acest act prin gestul fizic – astăzi considerat a fi foarte periculos – de a sufla asupra cuiva. Nici nu se putea mai bine: în contextul pandemiei suntem chemaţi să contemplăm emisia de vapori din partea lui Isus asupra discipolilor!
Este acelaşi gest pe care l-a făcut Tatăl în momentul primei creaţii, atunci când dintr-o păpuşă de noroi a realizat un om. Ceea ce a transformat pământul în viaţă umană a fost tocmai acea suflare. Era viaţa Sa care se transmitea în acea formă de pământ, respiraţia Sa, ceea ce face să devină om, mai mult decât o simplă creatură, însăşi imaginea lui Dumnezeu. Dar nu este destul. Acel act a fost doar începutul, premisa.
Împreună cu Cristos soseşte şi o altă suflare, gestul Tatălui din Cartea Genezei este repetat, şi astfel Isus dăruieşte o viaţă nouă care are o „culoare” foarte bine determinată: aceea a iertării păcatelor.
Este de înţeles faptul că în general a avea darul Duhului Sfânt este pus în corelaţie cu înţelepciunea necesară pentru discernământul spiritual sau cu capacitatea de a vesti Evanghelia, dar nu acesta este punctul principal. Sau se poate considera că a avea viaţa specifică Duhului Sfânt înseamnă să ai o credinţă capabilă să mişte munţii, dar nici aceasta nu este fundamental, pentru că, aşa cum afirmă sfântul Paul, în mod uimitor, nu este îndeajuns. Deasemenea, este de înţeles atunci când se crede că a avea pe deplin viaţa nouă înseamnă a fi generoşi şi se practică renunţarea la propriile patimi, dar nici aceasta nu este îndeajuns, dimpotrivă, spune sfântul Paul, nu foloseşte la nimic.
Atunci ce anume? „Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate”.
Ceea ce izvorăşte din crucea lui Cristos şi Învierea sa este milostivirea. Pot să fiu ignorant şi un foarte prost comunicator, slab şi nesigur, uneori chiar şi infantil şi imatur, dar dacă am iertarea păcatelor şi sunt milostiv, iată, am viaţa lui Dumnezeu.
Duhul Sfânt iradiază milostivirea. Trebuie să fie clar: Dumnezeu este milostivire!
Restul este doar efect colateral.
(Comentariu de Don Fabio Rosini)
