DUMINICA PAŞTELUI

Pânzele morţii devin semnele vieţii

         În prima zi a săptămânii, dis-de-dimineaţă, pe când mai era încă întuneric, Maria Magdalena a venit la mormânt şi a văzut că piatra fusese luată de la mormânt. Atunci, a alergat şi a venit la Simon Petru şi la celălalt discipol, pe care îl iubea Isus, şi le-a spus: „L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde l-au pus”. A ieşit atunci Petru şi celălalt discipol şi au venit la mormânt. Alergau amândoi împreună, dar celălalt discipol a alergat mai repede decât Petru şi a ajuns primul la mormânt. Aplecându-se, a văzut giulgiurile aşezate, dar nu a intrat. Atunci a venit şi Simon Petru, care îl urma, şi a intrat în mormânt. El a văzut giulgiurile aşezate, dar ştergarul, care fusese pe capul lui, nu era aşezat împreună cu giulgiurile, ci împăturit aparte, într-un loc. Atunci a intrat şi celălalt discipol care sosise primul la mormânt. A văzut şi a crezut; pentru că încă nu cunoşteau Scriptura: că el trebuia să învie din morţi.  (In 20,1-9)

             ___________________________

           Unii dintre vechii părinţi au asemănat mormântul şi pânzele sale albe cu un pat nupţial unde s-a născut viaţa cea nouă. Peşterea în care se afla mormântul le rechema în memorie sânul rodnic al pământului care, deschizându-se, generează viaţa celor înviaţi, întâi pe aceea a lui Isus care este primul dintre înviaţi, apoi pe aceea a credincioşilor din toate timpurile. În faţa mormântului gol, putem cânta şi noi ceea ce Psalmul 87 spunea despre Ierusalim: «Toţi s-au născut acolo! Se va spune despre Sion: „Şi acesta, şi acela s-au născut în el şi însuşi Cel Preaînalt îi întăreşte”. Domnul scrie în cartea popoarelor: „Acesta s-a născut acolo”. Iar ei cântă şi dansează, [zicând]: „Toate izvoarele mele sunt în tine”» (Ps 87,4-7). Aici ne-am născut cu toţii! Acel mormânt, loc al morţii, devine pentru noi izvor de  viaţă.

Relatarea pe care noi o citim astăzi ne duce la originile credinţei noastre şi al drumului bisericii. Ea începe cu o notificare ce ţine de timp: «În prima zi a săptămânii». După tradiţia ebraică, săptămâna se încheia cu sâmbăta, ziua de odihnă. Fiul lui Dumnezeu, s-a odihnit în mormânt după oboseala apostolatului său itinerant şi a greutăţii crucii pe care a purtat-o până pe Calvar. Opera pe care Tatăl i-a încredinţat-o a fost dusă la îndeplinire. De acum începe o nouă săptămână în care Cuvântul creator oferă oamenilor viaţa veşnică cu un nou suflu creator. Totul o ia de la început, într-un mod nou. De aceea, Paul va strigă creştinilor săi din Corint: «Însă dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este predica noastră şi zadarnică este credinţa voastră. Voi sunteţi încă în păcatele voastre, iar cei care au adormit în Cristos au pierit» (1 Cor 15,14s). A nega învierea, şterge dintr-o dată acea primă zi a săptămânii, ceea ce noi numim «Ziua Domnului» (dies duminica). Însă acea zi, etapă săptămânală a vieţii noastre, este acolo de două mii de ani pentru a ne povesti că Cristos, viaţa noastră, a înviat şi noi o dată cu el.

Prima care a dat semnalul vieţii nu putea fi decât o femeie: este înscris în natura ei de mamă, este scris în istorisirea Paştelui. Maria Magdalena a mers dis de dimineaţă la mormânt, precedându-le pe celelalte femei; vrea să fie singură pentru a-şi revărsa durerea. Din acea seară de vineri, atunci când mormântul a fost închis, ea nu şi-a dat pace. De acum nu mai poate aştepta. Evanghelistul ne avertizează că  era încă întuneric atunci când acea femeie iese din casă. De fapt se iveau zorile, însă în fiinţa ei şi în inima discipolilor este însă o mare întunecime. Pentru ei nu s-a făcut zi, chiar dacă, dincolo de Muntele Măslinilor, «când soarele răsărise», notează Marcu (Mc 16,2). Magdalena nu ştie, dar soarele Isus a răsărit deja.

Pe neaşteptate descoperă că mormântul este deschis şi gol. Şi totuşi, cu două seri înainte a fost sigilat cu grijă şi păzit de o gardă de soldaţi (Mt 27,61-66). Simte o emoţie neaşteptată! Îşi fixează atent privirea în interior şi vede că trupul lui Isus a dispărut. Nu se gândeşte de două ori, ci fuge imediat să dea această veste lui Petru şi Ioan, fiind singurii care îl urmaseră pe Isus la proces şi în pătimire, şi care se întorseseră împreună acasă. Ceilalţi se împrăştiaseră şi dispăruseră aşa cum prevestise Isus (In 16,32). Vestea tulburătoare adusă de Magdalenă, care era şi ea răscolită, despre furtul cadavrului, i-a constrâns pe cei doi apostoli să iasă din ascunzătoarea lor şi să meargă în mare grabă la mormânt.

Amândoi fug, chiar dacă au un pas diferit unul de celălalt, aşa cum deseori se întâmplă. Sf. Augustin interpretează acest fapt ca pe un simbol: Cine iubeşte mai mult, aleargă mai repede; Ioan este discipolul iubirii, de aceea e firesc să ajungă primul. El aruncă o privire rapidă în mormânt, fără a intra. Educaţia pe care o are îi sugerează să-i dea precedenţa lui Petru, fiind mai în vârstă şi recunoscut ca fiind primul între apostoli. Când ajunge şi Petru, intră amândoi şi cercetează cu atenţie ambientul din interior. Mormântul era o peşteră săpată în stâncă şi închis cu un bolovan rotund, asemănător cu o piatră de moară coborâtă printr-o cavitate până la intrarea care era destul de joasă şi unde, pentru a intra, trebuiau să se plece. Peştera avea două mici locuri, ce se pot observa până şi azi în Sf. Mormânt din Ierusalim: un fel de hol care servea pentru pregătirea cadavrului şi camera funerară. Aici cadavrul lui Isus a fost pus pe o bancă mare de piatră în interiorul unui arc săpat în stâncă, pe partea dreaptă. Petru şi Ioan şi-au dat seama imediat, din câteva indicii, că nu s-a furat cadavrul, ceea ce legislaţia romană pedepsea ca pe o infracţiune gravă încă din timpul lui August.

Aşadar, Magdalena greşise vorbind despre furt. Se puteau gândi că presupuşii hoţi ar fi putut să ia cadavrul gol? Cu deficitul şi costul ţesăturilor din acea vreme, ar fi lăsat ei acolo acele stofe preţioase, fără să se gândească la folosul pe care îl puteau obţine? Ar fi fost nebuni sau prea domni ca să piardă timpul în a aşeza cu grijă şi să aşeze deoparte giulgiul care era pe capul mortului. Descrierea succintă a pânzelor folosite pentru înmormântare recheamă scena învierii lui Lazăr, care a ieşit din mormânt înfăşurat de aceleaşi giulgiuri (In 11,44). Însă era vorba despre o minune diferită de ceea ce s-a întâmplat aici.

Totul ducea cu gândul la faptul că însuşi Isus ar fi lăsat în acel loc toate acele pânze cu care i-a fost înfăşurat trupul, care-i erau de acum nefolositoare. Nimeni nu merge undeva îmbrăcându-se cu un giulgiu. Acele ţesături, împreună cu mormântul gol, erau aşadar primele mărturii ale Domnului înviat. El trecuse de la moarte la incoruptibilitate, omenitatea sa asumase deja caracteristicile misterioase ale corpurilor cereşti. Astfel a putut trece prin acele pânzeturi fără a le deranja, aşa cum mai târziu va intra în cenacol prin uşile închise. Nu s-a reîntors doar la viaţa dinainte, ci a intrat într-o viaţă nouă care aveau dimensiuni şi caracteristici diferite de viaţa noastră mortală, cu toate că a păstrat semnele naturii sale omeneşti transfigurate. 

Fenomenele extraordinare din acea primă zi de Paşti, i-au interpelat personal pe cei doi discipoli şi i-a purtat să se gândească la profeţiile lui Isus despre moartea şi învierea sa. Iona, văzându-le, a ajuns imediat la credinţa în cel înviat: «a văzut şi a crezut». Avea privirea mai pătrunzătoare. Petru, mai asemănător nouă, a rămas încă o dată mai în urmă. Va avea nevoie de o apariţie rezervată doar lui pentru a crede cu mai multă siguranţă (Lc 24,34). Ne vine imediat în minte fericirea exprimată de Isus lui Toma, fiind şi el încet în a înţelege şi a crede: «Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut!» (In 20,29). Întocmai ca Ioan care a văzut unele semne şi a crezut, fără a-l vedea direct pe cel înviat. Acea fericire ne este adresată nouă tuturor care retrăim în celebrarea liturgică sacramentul acelui prim eveniment pascal. Ceea ce ne mântuieşte este credinţa în învierea lui Isus, deoarece este şi garanţia învierii noastre finale, aşa cum o proclamăm la crez în fiecare duminică: «aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va veni».

Astăzi ne aflăm în faţa acelui mormânt gol, aşteptând să se deschidă toate celelalte morminte din lume, chiar şi mormântul pe care-l vom avea, pentru a fi cu toţii, în sfârşit, cetăţeni ai acelui pământ unde «nu va mai fi nici moarte, nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut» (Ap 21,4). Acum trăim în speranţa care nu dezamăgeşte, pentru că cel înviat este semnul, del dintâi şi garanţia a ceea ce va veni, aşteptând-o pentru noi şi pentru cei dragi ai noştri.