În prima zi a săptămânii, dis-de-dimineaţă, pe când mai era încă întuneric, Maria Magdalena a venit la mormânt şi a văzut că piatra fusese luată de la mormânt. Atunci, a alergat şi a venit la Simon Petru şi la celălalt discipol, pe care îl iubea Isus, şi le-a spus: „L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde l-au pus”. A ieşit atunci Petru şi celălalt discipol şi au venit la mormânt. Alergau amândoi împreună, dar celălalt discipol a alergat mai repede decât Petru şi a ajuns primul la mormânt. Aplecându-se, a văzut giulgiurile aşezate, dar nu a intrat. Atunci a venit şi Simon Petru, care îl urma, şi a intrat în mormânt. El a văzut giulgiurile aşezate, dar ştergarul, care fusese pe capul lui, nu era aşezat împreună cu giulgiurile, ci împăturit aparte, într-un loc. Atunci a intrat şi celălalt discipol care sosise primul la mormânt. A văzut şi a crezut; pentru că încă nu cunoşteau Scriptura: că el trebuia să învie din morţi. (In 20,1-9)
…………………………………………………
Celebrăm Paştele, centrul credinţei noastre. Textul liturgic din Evanghelia după Sfântul Ioan ne duce în faţa mormântului gol. „Paşte” înseamnă trecere, tranziţie. Apostolii sunt în faţa enigmei mormântului gol. Ei, chiar dacă într-un mod încă inconştient, pot intra într-o anumită dinamică, aceea la care îi chemase Isus: să-L urmeze. Repetăm încă o dată: Paştele este o tranziţie, este „a merge dincolo de”. Dincolo de ce anume? Suntem în faţa celui mai mare obstacol: moartea. Aici, în general, nu se mai merge în niciun alt loc. Cursă încheiată. Dar nu este aşa: capătul de linie a devenit un punct de plecare.
De ce celebrăm Paştele? Pentru a primi vestea că Isus a învins moartea? Nu doar pentru aceasta. Dacă vestea ar fi doar că Isus a înviat, ar fi o informaţie istorică ca atâtea altele. Vestea este mai mare: putem să-l urmăm pe Isus dincolo de acel obstacol. Fiecare om poate să aibă această calitate, să fie capabil de a merge dincolo de nimic. Fiecare mormânt, dacă cel care a fost îngropat l-a urmat pe Cristos, devine o poartă spre Tatăl.
Petru şi Ioan, intrând în mormânt, văd giulgiurile folosite pentru înmormântarea lui Isus. Aceste giulgiuri aparţin fazei anterioare. Nu le-a luat cu el pentru că nu mai are nevoie. Va purta stigmatele, dar nu giulgiurile. A trece prin Paşte înseamnă să lăsăm ceva în urma noastră, să lăsăm hainele morţii, obiceiurile celui care trăieşte doar pentru o existenţă ce naufragiază în mormânt. Începând cu acea dimineaţă, putem să începem să lăsăm acele giulgiuri, să îmbrăcăm haine noi, obiceiuri noi. Nu este întâmplător faptul că primul sacrament, Botezul, este sigilat cu o haină nouă, albă. Într-adevăr, începe săptămâna „in albis”, şi chiar şi astăzi adulţii care sunt botezaţi în cadrul Vigiliei Pascale trebuie – dacă se respectă indicaţiile liturgiei – să poarte haina albă la litughiile din timpul săptămânii până la duminica următoare. Aceasta se numeşte Dominica in albis depositis, adică duminica când se face vechiul gest de a depune haina baptismală pe mormântul unui martir, pentru a-i cere mijlocirea şi harul credinţei în noua viaţă începută cu Botezul.
Să fim foarte atenţi: Isus nu a ieşit din mormânt pentru a se reîntoarce la o viaţă biologică oarecare. El a ieşit din mormânt pentru a merge la Tatăl. De ce trebuie să repetăm acest lucru? Fiindcă în faţa mormântului ne află în faţa unei bifurcaţii: ori mergem spre Tatăl, ori vom căuta să ne întoarcem înapoi.
Un oarecare filosof a definit omul ca fiind o „fiinţă destinată morţii”, o identitate orientată spre moarte, iar toată istoria umană se poate explica aşa: o încercare, de miliarde de ori reluată şi întotdeauna eşuată, de a nu muri. Dar cine îl urmează pe Cristos este o „fiinţă destinată vieţii”, merge spre Tatăl. De aceea se cere martirilor harul credinţei: cunoscând viaţa lui Cristos, puteau să moară, fiindcă moartea nu este un absolut. De aceea orice acţiune cu adevărat creştină necesită credinţă în înviere. Fiecare act de iubire are nevoie de credinţa că se poate merge dincolo de moarte. Cine îl urmează pe Cristos la bifurcaţia din faţa mormântului sărbătoreşte Paştele, merge la Tatăl.
(Comentariu de P. Fabio Rosini)
