Strigătul tăcut din mormântul gol
În prima zi a săptămânii, dis-de-dimineață, pe când mai era întuneric, Maria Magdalena a venit la mormânt și a văzut că piatra fusese luată de la mormânt. Atunci, a alergat și a venit la Simon Petru și la celălalt discipol, pe care îl iubea Isus, și le-a spus: „L-au luat pe Domnul din mormânt și nu știm unde l-au pus”. A ieșit atunci Petru și celălalt discipol și au venit la mormânt. Alergau amândoi împreună, dar celălalt discipol a alergat mai repede decât Petru și a ajuns primul la mormânt. Aplecându-se, a văzut giulgiurile așezate, dar nu a intrat. Atunci a venit și Simon Petru, care îl urma, și a intrat în mormânt. El a văzut giulgiurile așezate, dar ștergarul, care fusese pe capul lui, nu era așezat împreună cu giulgiurile, ci împăturit aparte, într-un loc. Atunci a intrat și celălalt discipol care sosise primul la mormânt. A văzut și a crezut; pentru că încă nu știau Scriptura: că el trebuia să învie din morți. (In 20,1-9)
————————————
În acea îndepărtată dimineață de Paște, pe când era încă întuneric iar zorile abia încep să apară de dincolo de Muntele măslinilor, se aude doar strigătul disperat al Mariei Magdalena și tropotele lumii care aleargă. Este «prima zi a săptămânii», zorile unei zile noi, dar și zorile unei ere noi. Începe săptămâna unei noi creații, chiar dacă este încă întuneric în inimile urmașilor lui Cristos. Curând se va ivi lumina, ca în prima zi a Dumnezeului creator (Isus s-a definit pe sine «lumina lumii» în In 8,12). Maria a mers la mormânt împreună cu alte femei, care-l urmaseră pe Isus din Galileea și care au trăit evenimentele tragice din vinerea sfântă. Tot ele, femeile, cele mai credincioase, sunt prezente sub cruce pentru a-l consola pe Cristos muribund, dar sunt și primele martore ale unei vieți noi care se naște, femeile morții și ale nașterii, cu nemărginita lor dragoste maternă.
Evanghelia lui Marcu ne relatează că sâmbătă seara, după încheierea odihnei specifice sărbătorii, când magazinele își redeschideau ușile, ele au cumpărat miresme pentru a unge cadavrul lui Isus (Mc 16,1). Matei, Marcu și Luca ne spun că deja dis-de-dimineață, nerăbdătoare să mai aștepte, au mers la mormânt pentru a îndeplini lucrarea lor iubitoare. Matei, în evanghelia acestei nopți, ne-a relatat că ele au găsit piatra de la mormânt rostogolită de la gura mormântului. Au aflat apoi, din povestirea soldaților puși să păzească mormântul, că a fost un cutremur care a scuturat pământul și a apărut un înger, cu un aspect orbitor, ca să deschidă mormântul. Văzând acestea, gărzile au rămas ca morți și au fugit (Mt 28, 1-4). Toate aceste lucruri, însă, femeile le vor afla mai târziu.
Ioan ne spune că atunci când ele au sosit, au găsit doar mormântul deschis și gol. Maria Magdalena s-a reîntors imediat în fugă și a venit la Petru și la ceilalți apostoli strigând teama și neliniștea ei: «L-au luat pe Domnul din mormânt și nu știm unde l-au pus». Vorbește, evident, și în numele prietenelor ei, care au rămas imobilizate de durere în fața mormântului gol, cu acel plural colectiv: «nu știm». În spatele acelei femei înnebunite de durere, aleargă la mormânt Petru și Ioan, apostolul pe care Isus îl iubea. Relatarea trădează o emoție extraordinară prin verbele sale. Maria s-a dus la mormânt fiind deja răscolită, iar apoi a alergat la Simon Petru și la celălalt discipol, aceștia au ieșit și alergau amândoi, însă celălalt discipol a alergat mai repede și a sosit primul la mormânt, însă l-a așteptat pe Simon Petru care a ajuns mai apoi. Evanghelistul vrea să ne spună că a existat ă căutare obositoare, provocată de afecțiunea pentru preaiubitul lor maestru. Nu este doar o căutare a unui cadavru, ci a persoanei Fiului lui Dumnezeu dispărut în mod tragic de două ori, o dată prin moarte și apoi din mormânt. Este o căutare mai mult spirituală decât mai mult decât o investigație materială, un mod de a alerga pe calea credinței, nu pe cărarea ce duce la mormânt.
Până acum «era întuneric» în inima lor, mai mult decât pe cerul care era deasupra lor, din momentul sosirii și intrării lor în mormântul gol începe să se facă lumină și înăuntrul lor. Mormântul era o peșteră săpată în stâncă, cu o intrare foarte mică. Pentru a intra trebuiau să se aplece. Prima intrare ducea spre un atrium, ce servea drept anticameră pentru pregătirea cadavrului, o a doua intrare ducea în camera mortuară unde, pe o masă de piatră, era depus mortul înfășurat într-un giulgiu ce-i acoperea capul și cu fâșiile de pânză care-i țineau picioarele strânse și mâinile încrucișate pe piept. Simon Petru a intrat, împreună cu tovarășul său de drum, în prima și în cea de-a doua cameră pentru a constata absența cadavrului și să cerceteze situația. A rămas nedumerit făcându-i reconstituirea, pentru că a văzut giulgiul încă așezat la locul său împreună cu fâșiile de pânză și giulgiul împăturit deoparte într-un colț. Era ca și cum trupul lui Cristos s-ar fi evaporat. Cum ar fi putut face eventualii hoți ca să scoată cadavrul dintre hainele funerare, fără a-i desface legăturile? Și de ce ar fi pierdut timpul ca să împăturească giulgiul și să-l pună deoparte? Totul excludea ideea unui furt. Singurul răspuns la aceste întrebări era că Isus a lăsat intactă învelitoarea trupului său pentru că a înviat și trăia, de acum, o viață nouă, cea cerească, în afara dimensiunii pământești normale. Acea viață trecută în incoruptibilitate nu mai avea nevoie nici măcar de haine. În rest, nici un hoț nu ar fi luat trupul fără a-i lua și hainele care-l acopereau, și pentru faptul că acele țesături aveau o valoare economică.
Era spontană confruntarea acestei scene cu cea a învierii lui Lazăr, remarcându-le evidentele diferențe. Și Lazăr iese din mormânt, înfășurat de aceleași țesături funebre, însă trebuie să fie eliberat de mâinile prietene care-l dezleagă. Lazăr a fost rechemat la viața pământească de dinainte, Isus intră într-o nouă viață în care parametrii vieții materiale nu mai valorează. El iese singur din hainele sale funebre și lasă acele haine ca semn al învierii sale. Mormântul gol al lui Cristos nu este o probă directă a învierii sale, într-atât încât primii săi urmași au crezut imediat că este un furt al cadavrului, însă devine o mărturie validă a celui înviat prin prezența acelor veșminte lăsate intacte la locul lor. Mormântul vorbește prin semnele sale. Aici a început credința lui Simon Petru și a lui Ioan, aici și-a avut începutul vestea pascală, care astăzi răsună în biserică. Evanghelistul spune despre sine că «a văzut și a crezut», transmite astfel experiența personală de credință, nu putea vorbi în numele lui Petru deoarece fiecare persoană face și exprimă propria experiență de credință. Este doar un început de credință, care va fi confirmată și întărită de aparițiile celui înviat. Evanghelistul va spune, mai apoi, că Isus – pentru a-i convinge pe discipoli despre realitatea trupului său înviat – va lăsa să-i fie atinse mâinile, picioarele și coasta deschisă (In 20, 20.27). Atunci le va deschide mintea ca să înțeleagă Scripturile, pentru că în mormânt ei nu le «înțeleseseră încă». Astfel va lua naștere profesiunea de credință creștină de tradiție apostolică, pe care Paul o va transmite creștinilor săi din Corint: «Căci v-am transmis, în primul rând, ceea ce am primit și eu: Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, a fost înmormântat și a înviat a treia zi, după Scripturi» (1 Cor 15,3-4). Aceasta este credința noastră care ne asigură pentru viața viitoare pe care o vom trăi ca înviați.