În timpul acela Isus a spus ucenicilor săi: „Aveţi grijă! Vegheaţi, pentru că nu ştiţi când va fi timpul! Aşa cum un om, plecând în călătorie, îşi lasă casa şi dă putere servitorilor săi, fiecăruia lucrarea lui, iar portarului i-a poruncit să vegheze; vegheaţi aşadar, căci nu ştiţi când vine stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cântatul cocoşului, sau în zori, ca nu cumva, venind pe neaşteptate, să vă găsească dormind! Iar ceea ce vă spun vouă o spun tuturor: Vegheaţi!”. (Mc 13,33-37).
——————————–
„Aveţi grijă! Vegheaţi!”. De ce? „Pentru că nu ştiţi când va fi timpul!”. Pare că este ceva stresant… Trebuie să fie un motiv pentru a aştepta: mulţi veghează pentru preocupări, alţii pentru lucruri neimportante. Într-un cuvânt toţi veghează pentru ceva, adică sunt atenţi la ceva şi indiferenţi la altceva.
Adventul ne învaţă arta de a aştepta ceva importtant. Este într-adevăr important? Dacă ne gândim bine viaţa biologică începe cu aşteptarea; existenţa este ceva nepreţuit. Francisc de Assisi sau Camil de Lellis, la 18 ani, nu meritau nici măcar o fărâmă de încredere. Însă… Trebuia să se aştepte. Cine poate iubi dacă vrea rezultate imediat? Dacă nu dai timp unei persoane să gândească, o forţezi. Dacă nu-i dăruiesc Domnului timpul să-şi îndeplinească planul conform ritmului său, nu va fi niciodată Domnul meu. De aceea nu cunosc ora, fiindcă nu acţionează conform planului meu, ci conform planului său.
„Aveţi grijă! Vegheaţi!”. Este o ameninţare? Nu, ne putem aştepta şi la ceva frumos!Pentru lumina care este în Botezul meu, eu îl aştept prin modul în care trăiesc pe Domnul care vine. Nu fac lucrurile doar să le fac, ci fiindcă aparţin unui plan al Providenţei; nu muncesc doar pentru a supravieţui, ci fiindcă Domnul, în momentele cele mai dificile, mă vizitează de mii de ori. Eu nu ştiu niciodată când soseşte, mă surprinde mereu, dar ştiu că merită efortul. De aceea nu vreau să-mi irosesc existenţa pe câţiva bani, pe lucruri supraevaluate, dar care în final se arată a fi fără valoare.
Eu nu sunt aici din întâmplare, ci aştept ceva important. Îl aştept pe Dumnezeu, Cel care mă vizitează. Deseori acesta este motivul schimbării perspectivei asupra vieţii: nu se mai aşteaptă nimic, sau se aşteaptă deşertăciuni.
Cum să facem pentru a nu pierde ceea ce contează şi pentru a ajunge la ţintă? Textul ne spune că stăpânul nu i-a lăsat pe servitorii săi fără nimic, ci le-a încredinţat casa, având încredere în ei, iar portarului i-a spus să vegheze. Ce înseamnă aceasta? Este vorba despre stăpânul bun care îşi încredinţează autoritatea sa. Aceasta este Biserica: Domnul ne-a dat încredere, ne-a ales să fim instrumentele mântuirii sale. Într-un anumit mod, minunat şi inexplicabil, fericirea unei generaţii depinde şi de profeţia noastră, de modul în care privim dincolo de aparenţa lucrurilor şi de a privi esenţa fără superficialitate: Învierea va avea loc în timpul nopţii, Paştele vine în timpul nopţii. Nu este vorba să stăm cu ochii căscaţi pe întuneric! Avem alte lucruri frumoase de realizat, misiunile la care ne-a chemat Domnul. Aşteptăm în timp ce ne îndeplim fiecare îndatorirea sa. În misiunile pe care Dumnezeu ni le încredinţează îl vedem pe Domnul care vine, se întoarce, devine prezent, se lasă recunoscut.
Doar un rol este menţionat: cel al portarului. Cineva care are misiunea de a filtra, de a discerne. Este nevoie de un paznic care să-i oprească pe intruşi. În inima noastră pot intra îndoieli, înşelăciuni. Ce parametri are portarul pentru a-i opri pe străini? Simplu: doar stăpânul este stăpânul. Doar Domnul merită inima noastră. Nimeni altul.
(Comentariu de P. Fabio Rosini)
