Pătimirea Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Marcu
– Vreţi să vi-l eliberez pe regele iudeilor?
Dis-de-dimineaţă, făcând consiliu, arhiereii, împreună cu bătrânii şi cărturarii şi tot Sinedriul, legându-l pe Isus, l-au dus şi l-au predat lui Pilat. Pilat l-a întrebat:
– Tu eşti regele iudeilor?
El i-a răspuns:
+. Tu zici”.
Iar arhiereii îl acuzau de multe lucruri. Pilat l-a întrebat din nou:
– Nu răspunzi nimic? Iată de câte lucruri te acuză!”
Dar Isus n-a mai răspuns nimic, încât Pilat se mira. Cu ocazia sărbătorilor, le elibera un deţinut pe care îl cereau ei. Pe atunci era închis un oarecare Baraba, care, împreună cu nişte răzvrătiţi, în timpul unei revolte, comiseseră crimă. Mulţimea a urcat şi a început să ceară să le facă aşa cum făcea întotdeauna. Pilat le-a răspuns:
-Vreţi să vi-l eliberez pe regele iudeilor?”
Căci ştia că din invidie îl dăduseră arhiereii pe mâna lui. Însă arhiereii instigau mulţimea ca să-l elibereze mai degrabă pe Baraba. Pilat le-a spus din nou:
-“Atunci ce să fac cu cel pe care îl numiţi regele iudeilor?”
Iar ei au strigat iarăşi:
-“Răstigneşte-l!”
Pilat le-a spus:
-“Dar ce rău a făcut?”
Însă ei strigau mai tare:
-“Răstigneşte-l!”
Astfel, Pilat, voind să facă pe placul mulţimii, le-a eliberat pe Baraba, iar pe Isus, după ce a fost biciuit, l-a dat să fie răstignit.
Împletindu-i o cunună, i-au pus-o pe cap.
Soldaţii l-au adus în curte, adică în pretoriu, şi au adunat toată cohorta. L-au îmbrăcat cu o haină de purpură şi, împletind o coroană de spini, i-au pus-o pe cap. Apoi au început să-l salute:
-“Bucură-te, rege al iudeilor!”
Şi-l loveau peste cap cu o trestie, îl scuipau şi, căzând în genunchi, se prosternau înaintea lui. Şi, după ce şi-au bătut joc de el, l-au dezbrăcat de haina de purpură şi l-au îmbrăcat cu hainele lui. Apoi l-au dus afară ca să-l răstignească. L-au dus la locul numit Golgota. Au constrâns un trecător, un oarecare Simon din Cirene, care venea de la câmp, tatăl lui Alexandru şi al lui Rufus, ca să ducă crucea lui Isus. L-au dus la locul numit “Golgota”, care, tradus, înseamnă “locul Craniului”. A fost socotit cu cei fărădelege. Şi i-au dat vin înmiresmat, dar el nu a luat. Apoi l-au răstignit şi, împărţind hainele lui, au aruncat zarurile pentru ele, care ce să ia. Era ceasul al treilea când l-au răstignit. Era scrisă inscripţia condamnării lui: “Regele Iudeilor”. Împreună cu el au răstignit şi doi tâlhari, unul la dreapta şi altul la stânga lui. Astfel s-a împlinit Scriptura care spune: “Şi a fost socotit cu cei fărădelege”.
-Pe alţii i-a salvat, dar pe sine nu se poate salva.
Cei care treceau rosteau blasfemii împotriva lui, clătinând din cap şi spunând:
-“Hei, tu, care dărâmi templul şi-l construieşti în trei zile, salvează-te pe tine însuţi coborând de pe cruce!”
La fel şi arhiereii, între ei, îl luau în râs împreună cu cărturarii şi spuneau:
-“Pe alţii i-a salvat, pe sine nu se poate salva. Cristos, regele Israelului, să coboare acum de pe cruce ca să vedem şi să credem!”
Îl insultau şi cei răstigniţi cu el.
Scoţând un strigăt puternic, Isus şi-a dat sufletul.
Fiind ceasul al şaselea s-a făcut întuneric pe întreg pământul până la ceasul al nouălea. La ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas puternic:
+ “Eloí, Eloí, léma sabactáni?”
E care, tradus, înseamnă:
+ “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”
Unii dintre cei care erau de faţă, auzindu-l, spuneau:
-“Iată, îl cheamă pe Ilie!”
Cineva, alergând, a înmuiat un burete în oţet şi, punându-l într-o trestie, i-a dat să bea, spunând:
-“Lăsaţi, să vedem dacă vine Ilie ca să-l ia jos!”
Dar Isus, scoţând un strigăt puternic, şi-a dat sufletul.
Atunci catapeteasma templului s-a sfâşiat în două, de sus până jos. 39 Când centurionul care stătea în faţa lui a văzut cum şi-a dat sufletul, a spus:
-“Cu adevărat acest om era Fiul lui Dumnezeu!”
(Mc 15,1-39)
———————————–
Duminica Floriilor este dedicată proclamării Pătimirii. Evangheliile, din punct de vedere literar, sunt nişte lungi pregătiri pentru relatarea Paştelui Domnului nostru, moment în care se schimbă în mod evident ritmul şi intensitatea povestirii. Ne aflăm în inima Evangheliei, şi trebuie să amintim mereu că Pătimirea şi Moartea sunt doar o parte dintr-o parte unică, care, fără Înviere, este incompletă. Această unitate este constituită, însă, de elemente atât de importante, încât proclamarea sa vocală nu este suficientă: textul trebuie să fie „celebrat”, nu este suficient să-l citim şi să-l ascultăm. Nu este ceva ce trebuie doar înţeles, ci mai ales trăit.
Într-adevăr, intrăm în Săptămâna Sfântă, o săptămână care se deschide cu o liturgie angajantă ce începe cu o procesiune emoţionantă în care sunt prezente semnele simbolice ale ramurilor de măslin sau de palmier. Liturgia ne va conduce la momentul în care ne vom închina atunci când va fi anunţată moartea lui Isus şi ne va cere să agităm ramurile de măslin în timpul cântării Osana de la Sanctus.
Această liturgie are şi alte momente importante: spălarea picioarelor, sărutarea crucii într-o zi de post şi o noapte de veghere solemnă. Într-un cuvânt suntem în timpul în care tot trupul este implicat – aşa cum ar trebui să fie mereu – în liturgie.
Într-adevăr, mântuirea pe care ne-o aduce Domnul nostru nu este doar o viziune diferită a lucrurilor. El ne mântuieşte cu tot trupul său şi prin intermediul trupului său. Ne mântuieşte tot trupul nostru, nu doar deducţiile noastre. Trecând prin Paşte, El va ajunge cu trupul său adevărat şi glorificat la Tatăl.
I se va pune parfum pe cap, deoarece Cristos înseamnă „uns cu ulei parfunat”; va încredinţa semnul sacramental al cărnii şi sângelui său în pâine şi în vin; prosternat la pământ, în Ghetsemani, îl va invoca pe Tatăl ceresc asemnea unui copilaş, „Abba”, pe când acceptă cea mai teribilă dintre perspective; va fi trădat cu un sărut şi va fi legat; va primi scuipături, lovituri, palme; pe capul său va fi pusă o coroană de spini şi-i vor fi pironite mâinile şi picioarele: va fi răstignit. Acestea sunt datele sumare din Evanghelia după Sfântul Marcu. Va învia în adevăratul său trup, fiindcă a fost ucis în adevăratul său trup.
Mântuirea sa nu poate fi asimilată cu o carte şi o conferinţă, ci cu sacramentele, cu actele liturgice care sigilează şi deschid poarta harului în viaţa noastră. Tertulian, în secolul al III-lea, afirmava: „Caro salutis est cardo”[1], „carnea este fundamentul mântuirii”. Dacă ne apropiem de această Săptămână Sfântă pentru „a înţelege”, ne va aluneca printre degete în mod inutil. Dacă vrem să influenţeze existenţa noastră, trebuie să-i permitem să scrie pe trupul nostru, în liturgii, în post, în rugăciune, profitând de ocaziile pe care Providenţa ni le dăruieşte pentru a face acte de caritate şi comuniune. Paştele trebuie simţit ca un tatuaj inscripţionat pe trup. Cu trupul am fost iubiţi. Cu trupul să iubim.
[1] Tertulian, De carnis resurrectione, 8,3 (PL 2,806).
(Comentariu de P. Fabio Rosini)
