Imagine și model al botezului nostru
Atunci a sosit Isus din Galileea la Iordan, la Ioan, ca să fie botezat de el. Dar Ioan încerca să-l oprească spunându-i: „Eu trebuie să fiu botezat de tine și tu vii la mine?” Însă Isus i-a răspuns: „Lasă acum, căci așa se cuvine ca noi să împlinim toată dreptatea”. Atunci el l-a lăsat. După ce a fost botezat, Isus a ieșit îndată din apă. Și iată că s-au deschis cerurile și l-a văzut pe Duhul lui Dumnezeu coborând ca un porumbel și venind deasupra lui. Și iată, un glas din ceruri spunea: „Acesta este Fiul meu cel iubit, în care mi-am găsit mulțumirea”. (Mt 3,13-17)
————————————-
Episodul pe care-l relatează evanghelia de azi este poarta de intrare în viața publică a lui Isus. El nu mai este Copilul pe care magii l-au găsit la Betleem în brațele Mariei. Din ziua aceea au trecut circa treizeci de ani, iar Fiul lui Dumnezeu este de acum gata și determinat să se confrunte cu poporul său prin predicare și acțiune. Este începutul Evangheliei, așa cum o prezenta prima vestire apostolică, reflectată în forma sa cea mai pură în Evanghelia lui Marcu, care își începe tocmai de aici relatarea.
Încă din timpurile apostolice, tradiția creștină a văzut în episodul botezului lui Isus în Iordan nu doar începutul vieții publice a lui Isus, ci și prototipul botezului creștin. Acest lucru ne este demonstrat prin recitirea, în acest sens, a pasajului evanghelic pe care Matei ni-l oferă și pe care l-am citit. Pentru Isus și pentru noi, botezul este începutul unei vieți noi în vestirea și în mărturisirea Evangheliei; este darul Duhului Sfânt care conduce în acest moment existența lui Cristos și pe cea a creștinului; este prezentarea oficială a lui Isus și a creștinului ca fii ai lui Dumnezeu, iubiți de Tatăl. Toate acestea sunt încadrate în tipologia Exodului, care constituia drumul poporului lui Dumnezeu spre țara promisă. De aceea, evanghelistul pune la rând o succesiune de episoade care leagă începutul vieții publice a lui Isus cu evenimentul istoric al exodului ebraic: trecerea Iordanului este integrat deja de Psalmi cu trecerea Mării Roșii (Ps 66,6; 114,3), iar Isus coboară în râu și iese din nou începând o etapă nouă a vieții sale și a vieții noastre. Apoi, Duhul pe care abia îl primise, îl conduce în deșert, locul ispitirii unui popor care rămăsese acolo timp de patruzeci de ani de viață grea și încercată. A fost școala care învață că viața nu este ușoară nimănui, iar creștinii nu au reduceri speciale. În sfârșit, Isus urcă pe munte unde face cunoscută legea nouă a iubirii care trebuie să conducă viața fiecărui credincios. Așadar, este un popor nou care se ridică din Iordan împreună cu Isus, poporul celor botezați.
Relatarea lui Matei este succedată de patru momente distincte: venirea lui Isus care stă la rând pe malurile Iordanului cu cei care se botează; dialogul dintre el și Botezător; scena revelării cu venirea Duhului Sfânt și vocea Tatălui. Sunt momente semnificative, care au nevoie de o atentă reflecție.
Prima apariția publică a lui Isus este cea de la Iordan. El iese din tăcerea Nazaretului Galilei și coboară în Pereea, pe malul oriental al Iordanului, vizavi de Ierihon. Începe astfel viața sa publică de maestru și de predicator ambulant. Evanghelistul este singurul care atrage atenția asupra aspectului problematic al botezului lui Isus: Pentru ce el coboară la Iordan, cu toate că nu avea nevoie de botezul pocăinței administrat de Ioan? Este însuși precursorul cel care-și pune problema: «Ioan încerca să-l oprească spunându-i: „Eu trebuie să fiu botezat de tine și tu vii la mine?”». El vestise cu puțin înainte: «Cel care vine după mine este mai puternic decât mine…el vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc» (3,11). Acum îl vede tocmai pe acel Isus pe care-l anunțase care ajunge acolo și încearcă să-i refuze botezul ca nefiind valabil pentru el, ci pentru păcătoși. În fața lui Cristos care vine, simte că botezul lui devine superfluu și inutil. Acele prime cuvinte pronunțate de Isus, ca răspuns la obiecțiile precursorului, asumă o valoare programatică: «Așa se cuvine ca noi să împlinim toată dreptatea». Termenul «dreptate» reapare în Matei de șapte ori, și indică mereu «voința lui Dumnezeu» care trebuie împlinită ca o exigență inevitabilă. Isus va proclama de mai multe ori că el a venit nu pentru a face propria voință, ci voința aceluia care l-a trimis (In 6,38). Mai mult, va spune că aceasta este hrana sa precum e pâinea cotidiană (In 4,34). Nu trebuie să ne mire atunci că primul cuvânt de la început corespunde cu acela de la sfârșit în Ghetsemani, adresat Tatălui: «Nu cum vreau eu, ci cum vrei tu» (Mt 26,39). Astfel era necesară împlinirea oricărei dreptăți de la început și până la sfârșit, în deplină solidaritate cu cei păcătoși. Mai mult decât să înțeleagă, Ioan intuiește, și va ajunge până acolo încât să-l arate ca «mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii» (In 1,29). Astfel, botezul devine pentru Isus începutul unui drum al crucii, după cum este explicat într-o frază, oarecum misterios, pe care el a spus-o suspinând: «Trebuie să fiu botezat cu un botez și cât sunt de îngrijorat până se va împlini» (Lc 12,50). Pentru Matei, acesta este momentul în care Isus a apărut ca fiind solidar cu noi păcătoșii precum «slujitorul Domnului» care «a luat asupra lui slăbiciunile noastre și a purtat bolile noastre» (8,17 citat din Is 53,4).
Iată-ne la scena de încheiere care prezintă botezul pe care Isus abia l-a primit, precum investirea sa mesianică și prezentarea sa oficială în fața lumii. Este o scenă trinitară cu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, așa cum este cea invizibilă a botezului creștin care a luat naștere la Paști și poruncit de cel înviat prin aceste cuvinte: «Faceți ucenici din toate națiunile, botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh» (Mt 28,19). Se deschid cerurile pentru a indica faptul că s-a schimbat raportul dintre Dumnezeu și oameni. Acum Dumnezeu este printre noi, cer și pământ se unesc în Isus, care devine punte între noi și Tatăl.
Cerul deschis permite Duhului Sfânt să coboare asupra lui Isus, pentru a-l investi cu noua sa misiune de mântuitor, Mesia cel așteptat, o va declara el însuși în sinagoga din Nazaret, citându-l pe profetul Isaia (Is 61,1-3 în Lc 4,18s). Imaginea porumbelului, ca simbol al Duhului Sfânt, este luată din Vechiul Testament, unde are diferite modele de referință: cea a Duhului creator care plutește peste apele primordiale pentru a da început creației lumii (Gen 1,1). Asta vrea să spună că aici începe o nouă creație, cea a fiilor lui Dumnezeu, în strânsă unitate cu «primul născut din toată creația» (Col 1,15). O altă referință ne trimite la Cântarea Cântărilor, unde mireasa preaiubită este numită «porumbița mea» (Ct 2,14; 5,2; 6,9). Ar indica atunci manifestarea iubirii gingașe a lui Dumnezeu față de Fiul și față de toți cei botezați. Ideea este întărită de cuvântul Tatălui care îl definește pe Isus ca fiind «Fiul meu cel iubit».
Cuvintele Tatălui pune împreună două referințe biblice: proclamația mesianică prezentă în Psalmul 2,7: «Tu ești Fiul meu, eu astăzi te-am născut», și prezentarea «Slujitorul Domnului», alesul în care Dumnezeu își găsește plăcerea, din Is 42,1, așa cum am proclamat în prima lectură de astăzi. Vocea își are și ea originea din cer, ca Duhul Sfânt, și-l arată pe Fiul trimis de Tatăl ca să boteze cu Duhul Sfânt și să împlinească opera de mântuire. Isus începe activitatea sa publică introdus și întărit de Tatăl care este în ceruri, pentru a îndeplini toată dreptatea până la suferință și moarte. De fapt, acea voce se va auzi din nou pe Tabor (17,5), acolo unde Isus începe ultima etapă a drumului său spre Ierusalim pentru moartea și învierea sa. Însă apelativul de «Fiu preaiubit» recheamă relația filială intimă care a caracterizat raportul lui Abraham cu fiul său Isac (Gen 22,2). Face aluzie, așadar, la viitorul sacrificiu al Fiului pe care Dumnezeu nu-l salvează așadar cum i s-a întâmplat însă lui Isac. Acest Fiu care își începe drumul, va avea aceleași sentimente de supunere încrezătoare pe care a avut-o Isac față de tatăl său, cu toate că știa ceea ce-l aștepta. Toți cei botezați ar trebui să se conformeze, cu toate că nu cunosc ceea ce îi așteaptă în viață.
