Bucuriile şi durerile familiei
Părinții lui mergeau în fiecare an la Ierusalim de sărbătoarea Paștelui. Când avea el doisprezece ani, au urcat acolo după obiceiul sărbătorii. Împlinindu-se acele zile, pe când se întorceau, copilul Isus a rămas în Ierusalim, dar părinții lui nu știau. Socotind însă că este cu grupul de pelerini, au mers cale de o zi și-l căutau printre rude și cunoscuți. Negăsindu-l, s-au întors la Ierusalim, căutându-l. După trei zile, l-au găsit în templu, stând în mijlocul învățătorilor, ascultându-i și punându-le întrebări. Toți cei care îl ascultau se mirau de înțelepciunea și de răspunsurile lui. Văzându-l, ei au rămas înmărmuriți și mama lui i-a spus: „Fiule, de ce ne-ai făcut aceasta? Iată, tatăl tău și cu mine te-am căutat îngrijorați”. El însă le-a spus: „De ce m-ați căutat? Nu știați că eu trebuie să fiu în casa Tatălui meu?” Însă ei n-au înțeles cuvântul pe care li-l spusese. Apoi a coborât cu ei, a venit la Nazaret și era supus lor. Iar mama lui păstra toate aceste cuvinte în inima ei. Isus creștea în înțelepciune, statură și har, înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. (Lc 2,41-52)
———————————-
Luca nu relatează amănuntul plecării Sf. Familii în Egipt şi relativa reîntoarcere la Nazaret (Mt 13.23). singurul episod care rupe lunga tăcere a copilăriei şi adolescenţei lui Isus este primul său pelerinaj la templul din Ierusalim la vârsta de 12 ani. Relatarea încheie prima fază a unei neîntrerupte călătorii către Ierusalim, care caracterizează întreaga viaţă pământească a lui Cristos. Acea mare călătorie a fost începută chiar de Maria, mama sa, îndată ce l-a primit în sânul ei, imediat după vestea îngerească. Atunci fiul a pus-o în mişcare pe mama sa către muntele Iudeii, în împrejurimile Ierusalimului (Lc 1,39). Se pare că ar fi fost grăbit să se pună în mişcare pe drumurile noastre. A doua călătorie a copilului, încă nenăscut, a făcut-o cu familia sa pentru a merge să se nască la Betleem (Lc 2,1-7), tot în jurul oraşului sfânt. În sfârşit, la patruzeci de zile de la naştere, copilul face prima sa intrare în templul din Ierusalim în braţele mamei sale. Acum, când are deja doisprezece ani şi merge sigur pe propriile picioare, face primul său pelerinaj pascal împreună cu familia sa. Este anticiparea marii călătorii pascale care traversează toată evanghelia lui Luca. Evanghelistul pare să ne spună că viaţa fiecăruia este un continuu şi obositor pelerinaj către casa Tatălui. Cu toţii suntem în caravana familiei Bisericii, unde stăm bine împreună, împărtăşind bucurii, oboseli şi dureri.
Evanghelistul notează paralelismul strâns între această primă călătorie la Ierusalim a lui Isus şi ultima, cea a pătimirii şi învierii: în amândouă Isus împlineşte voinţa Tatălui, în ambele există durerea, neliniştea, îngrijorarea absenţei sale care se oglindeşte în Mama sa, în amândouă el reapare a treia zi, spre surprinderea tuturor. În ambele există acelaşi interogativ de credinţă: «de ce», care explică faptul că ai său nu înţeleg.
Pelerinajul de sărbătoarea Paştelui, la care Isus participă pentru prima dată, era unul din cele trei pelerinaje solicitată de legea ebraică. Acestea se desfăşurau primăvara (Paştele), vara (Rusaliile) şi toamna (sărbătoarea corturilor). În timpul lui Isus, aceeaşi strică obligaţie îi privea şi pe iudeii care-şi aveau reşedinţa în raza de treizeci de Km din jurul capitalei religioase. Ceilalţi, în special locuitorii din Galileea, mergeau doar din devoţiune personală, în rest fiind mult simţită de toţi. Luca evidenşiază imediat obiceiurile religioase ale familiei din Nazaret şi respectarea cu stricteţe a obligaţiilor religioase. Ne este amintit încă o dată faptul că Isus era un evreu educat de familie la o respectuoasă şi senină practică a propriei religii. Fiecare familie ar trebui să simtă această îndatorire.
Educaţia religioasă a copiilor era simţită ca o datorie serioasă şi responsabilă a părinţilor. Obligaţiile cele mai angajante erau luate de un băiat la vârsta de treisprezece ani, atunci când făcea intrarea sa solemnă în societatea religioasă prin ceremonia «Bar Mitzwat», care-l făcea să devină «fiul poruncii». Ceremonia avea loc sâmbăta, în sinagoga din sat, unde tatăl însoţea adolescentul acoperit cu «tallith» (fâşie lungă de şal pentru rugăciune) şi împodobit cu «filacterii», adică două bucăţi mici de piele care conţineau «shema» (profesiunea de credinţă scrisă), legate una pe frunte şi alta de braţul drept prin legături tot de piele. Prin citirea oficială în public a textului sacru, tânărul devenea pe deplin adult, persoană cu drepturi şi datorii. Aşadar, pelerinajul la Ierusalim, anticipat cu un an, era un mod de iniţiere al lui Isus adolescent la viaţa religioasă.
Pelerinajul era organizat cu caravane, adesea foarte numeroase şi mereu gălăgioase şi pline de viaţă. Era nevoie de organizare pentru a apăra de riscurile unui drum ameninţat de tâlhari, pentru a face ca lunga călătorie de 150 de km să fie mai puţin obositor, pentru a hrăni evlavia şi entuziasmul credinţei prin cântul coral al Psalmilor specifice pelerinajului (Ps 120-134). În mijlocul acelei mulţimi imense zgomotoase, copiii aveau posibilitatea să se mişte cu libertate, aşa cum este uşor de intuit.
Pe drumul de întoarcere, la prima oprire nocturnă, Maria şi Iosif şi-au dat seama de absenţa lui Isus, care ar fi trebuit să apară pentru cină şi pentru a se odihni. Îl caută tot mai mare nelinişte şi cu disperare, până ce nu s-au convins că copilul lor a rămas la Ierusalim fără ca ei să ştie. Au crezut prea mult în înţelepciunea lui? Îndată ce s-a luminat de ziuă, s-a reîntors pentru o altă zi de călătorie. L-au căutat peste tot, printre rude şi prieteni: nimeni nu l-a văzut. A fost o altă noapte nedormită, cea petrecută la Ierusalim, în aşteptarea nerăbdătoare a celei de-a treia zi. Se gândeau că este mai bine să meargă să ceară ajutorul Tatălui ceresc care le încredinţase lor acest fiu al său. Isus era chiar acolo, ghemuit şi senin în grupul copiilor care frecventau şcoala marilor rabini, care ţineau lecţii sub arcadele templului.
Mama, căreia chiar în acel templu îi prezisese Simeon despre sabia dureroasă care va trece prin sufletul ei, nu s-a putut abţine fără să-şi manifeste surprinderea şi dureroasa ei nelinişte. Acea sabie începuse să lovească cu duritate pe «mater dolorosa». Încă o dată, după fuga în Egipt, inima sa era pusă la grea încercare. Nu ducea deloc lipsă de cruci în familia tâmplarului din Nazaret. Prin neliniştita ei întrebare, prin al său «de ce ne-ai făcut asta?» Maria se pune, cu decizie, de partea celor credincioşi din toate secolele şi a acelor familii încercate de durere şi angoasă pentru fiii pierduţi. Acea întrebare este ultimul cuvânt, în evanghelia după Luca, după care acea mamă nu va mai vorbi, decât doar în intimitatea casei sale pentru a continua munca ei de educare cu răbdare.
Ultimul cuvânt al mamei corespunde primelor cuvinte ale Fiului. Până acum, Isus nu spusese nimic, primul său cuvânt este răspunsul dat la întrebarea neliniştită a Mamei sale. Un răspuns misterios, pe care Maria nu va înceta niciodată să-l aprofundeze. Doar Paştele morţii şi învierii îi va furniza lumina pe deplin înţelegerea. Pentru a înţelege, ea va rămâne în aşteptare, totuşi «mama lui păstra toate aceste cuvinte în inima ei». Isus s-a reîntors cu ei acasă şi s-a comportat precum nimic nu s-ar fi întâmplat. Era ascultător, afectuos şi docil, însă mama sa păstra acea cicatrice în inimă care, din când în când, i se deschidea şi sângera. Ce va fi cu acel copil al ei? Orice mamă responsabilă se întreabă astfel, după o experienţă dureroasă.
