În vremea aceea, Isus a prezentat mulţimii o altă parabolă: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat sămânţă bună în ogorul său. Dar pe când oamenii dormeau, a venit duşmanul lui, a semănat neghină prin grâu şi a plecat. Când a răsărit grâul şi a dat rod, atunci s-a văzut şi neghina. Venind servitorii stăpânului, i-au spus: Stăpâne, oare n-ai semănat sămânţă bună în ogorul tău? De ce are neghină? El le-a spus: Un om duşmănos a făcut aceasta. Servitorii i-au spus: Vrei să mergem ca să o smulgem? Dar el le-a zis: Nu, ca nu cumva, smulgând neghina, să scoateţi din rădăcină şi grâul. Lăsaţi să crească împreună până la seceriş. În timpul secerişului voi spune secerătorilor: smulgeţi mai întâi neghina, legaţi-o în snopi ca să fie arsă, iar grâul adunaţi-l în grânarul meu.
Le-a mai prezentat o parabolă: „Împărăţia cerurilor este asemenea cu un grăunte de muştar pe care un om îl ia şi îl seamănă în ogorul său. Acesta este mai mic decât toate seminţele, însă după ce a crescut este mai mare decât toate legumele şi devine copac, aşa încât vin păsările cerului şi îşi fac cuiburi în ramurile lui”.
Le-a spus o altă parabolă: „Împărăţia cerurilor este asemenea cu plămada pe care o ia femeia şi o ascunde în trei măsuri de făină până când dospeşte totul”.
Isus spunea mulţimilor toate acestea în parabole şi nu le spunea nimic fără parabole, ca să se împlinească ceea ce fusese spus prin profetul care zice: Îmi voi deschide gura în parabole, voi dezvălui lucruri ascunse de la crearea lumii. Atunci, lăsând mulţimile, a venit în casă, iar discipolii au venit la el şi i-au spus: „Explică-ne parabola neghinei din ogor”. El a răspuns: „Cel care seamănă sămânţa bună este Fiul Omului. Ogorul este lumea, sămânţa cea bună sunt fiii împărăţiei. Neghina sunt fiii Celui Rău. Duşmanul care a semănat-o este diavolul. Secerişul este sfârşitul lumii, iar secerătorii sunt îngerii. Deci aşa cum se adună neghina şi se arde în foc, tot aşa va fi şi la sfârşitul lumii. Fiul Omului îi va trimite pe îngerii săi, iar ei vor aduna din împărăţia lui toate scandalurile şi pe cei care săvârşesc nelegiuirea şi-i vor arunca în cuptorul cu foc. Acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor. Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor. Cine are urechi, să asculte!” (Mt 13,24-43)
_________________________________
Aşteptarea răbdătoare şi tolerantă a Domnului
Fragmentul evanghelic pe care l-am citit conţine trei parabole ale lui Isus; prima, mai amplă, este cunoscută ca parabola neghinei. Este împărţită în două părţi: relatarea şi explicaţia, distanţate una faţă de cealaltă. Explicaţia are un puternic sens alegoric de la tradiţia apostolică şi până la a părea ca să fie un fel de vocabular al termenilor folosiţi. În interior se succed alte două mici parabole, cea a grăuntelui de muştar şi cea a plămadei de drojdie. Sunt ca două imagini flash fotografiate pe marginea drumului şi în curtea unei case palestiniene. Isus avea un acut spirit de observaţie şi ştia să ofere, chiar şi evenimentelor cele mai comune, o semnificaţie religioasă folosindu-le drept imagini pentru a descrie comportamentul lui Dumnezeu în istorie. Lumii simple din poporul său spunea: Dumnezeu se comportă aşa, precum proprietarul dintr-o zonă poluată, precum omul care plantează un copac de muştar în grădina sa şi precum femeia care frământă pâinea. Fiecare parabolă arată un aspect important al acţiunii lui Dumnezeu în istorie. Dacă am vrea să găsim un element pentru toate cele trei parabole ar trebui să spunem că ele tratează despre marea răbdare a lui Dumnezeu care ştie să programeze, precum ţăranul şi femeia, timpii îndelungaţi ai muncii sale. Dumnezeu este tolerant faţă de noi pentru că vrea mântuirea noastră deplină. El nu vrea să ne piardă pe niciunul dintre. Este o mare lecţie pentru noi care trăim într-o societate tot mai intolerantă şi violentă, fiind ameninţaţi ca să ne molipsim şi noi.
Să începem de la prima parabolă, cea a neghinei. Suntem conduşi din nou în câmpiile palestiniene, unde proprietarul unui teren care are în serviciul său câţiva salariaţi, şi-a semănat terenurile. La sfârşitul iernii trimite pe câţiva dintre ei ca să cerceteze terenul însămânţat, iar aceştia descoperă că terenurile sunt contaminate cu ierburi care ameninţă creşterea grâului bun. Cu toate acestea, stăpânul a semănat grâu foarte bun; de unde vine atunci neghina dăunătoare? Stăpânul ştie că are duşmani şi, desigur, vreunul dintre ei a încercat să-i distrugă recolta. Slujitorii nerăbdători ar vrea să meargă imediat ca să smulgă buruiana, însă stăpânul le frânează ardoarea, deoarece este imposibilă intervenţia fără a dăuna mult mai mult grâului cel bun. Este nevoie de răbdare, «lăsaţi să crească împreună până la seceriş. În timpul secerişului voi spune secerătorilor: smulgeţi mai întâi neghina, legaţi-o în snopi ca să fie arsă, iar grâul adunaţi-l în grânarul meu». Isus a povestit acest episod pentru a răspunde puritanilor din vremea lui care visau la o societate de sfinţi şi nu suportau prezenţa celor păcătoşi. Cunoaştem lipsa de îngăduinţă a zeloţilor şi a fariseilor faţă de vameşi şi faţă de păcătoşi. Sperau că Mesia îi înlătura pe toţi făcătorii de rele. Esenienii iniţiaseră o comunitate cu oameni puri şi sănătoşi, neacceptând printre ei nici pe cei păcătoşi nici pe cei bolnavi. Isus, însă, era întocmai prieten al vameşilor şi al păcătoşilor, şi mergea în căutarea celor bolnavi pentru a-i vindeca. Trebuia să fie un scandal de nesuportat. Isus mărturisea prin cuvinte şi acţiuni că Tatăl din ceruri este răbdător şi milostiv faţă de toţi, că perioada vieţii umane pe pământ este un timp de primire şi de iertare. Dumnezeu respectă timpii de creştere şi de evoluţie ai fiecăruia, în aşteptarea convertirii. Judecata şi trierea între cei buni şi cei răi va fi la sfârşit. Acest moment este arătat în mod detaliat de explicarea alegorică a parabolei, actualizată de cateheza apostolică. Nu necesită o explicaţie deoarece este clară precum lema/cuvântul explicat într-un vocabular.
Cele două mici parabole, ale grăuntelui de muştar şi al micii plămade, aduc în scenă un bărbat şi o femeie, ca şi cum ar îmbrăţişa experienţa ascultătorilor de ambele sexe. Cea dintâi face referinţă la marginile drumurilor şi la câmpiile din Palestina, acolo unde creşte din abundeţă copacul de muştar. Îi impresiona pe toţi că acel copac ramificat şi înalt de trei metri lua naştere dintr-o sămânţă mai mică decât un purice. Isus are curajul să o ia drept simbol al Împărăţiei cerurilor pe care el a adus-o. Cu toţii aşteptau venirea Împărăţiei lui Dumnezeu ca pe o mare explozie universală ce ar fi schimbat lumea. Însă mulţi erau dezamăgiţi de micimea acelor începuturi, aşa cum însuşi Isus le trăia. Puterea mântuitoare a lui Dumnezeu (Împărăţia) începea să se manifeste într-un mic grup de credincioşi adunaţi în jurul său de către Isus, oameni blânzi şi pacifici luaţi de lângă lac sau de pe câmpuri. Dumnezeu nu se grăbeşte, începe cu puţin, de la cei mici, schimbându-le inima. Apoi acţiunea sa va creşte în lume ca un copac în care păsările vin să-şi facă cuiburile. Ajunge să ştii să aştepţi. În vremea lui Matei, acel copac se născuse deja şi creştea pe ţărmurile Mediteranei. Ultimul cuvânt al istoriei va fi cel al lui Dumnezeu, iar punctul final de sosire va fi o împărăţie universală.
Parabola plămadei aprofundează ideea puterii mântuitoare a lui Dumnezeu destinată să fermenteze în interiorul mulţimii oamenilor. Toate femeile ştiau să facă pâinea, era o activitate casnică pe care o repetau aproape zilnic în curţile caselor. Însă această femeie frământă o cantitate enormă de făină, aproape patruzeci de kg (trei măsuri) de făină, de parcă ar fi avut o sărbătoare şi ar fi trebuit să sature cel puţin 150 de invitaţi. Puţina plămadă, ca aceea pe care fiecare femeie o păstra în casă pentru folosul casnic, era puţină pentru o aşa de mare cantitate de făină. Cu toate acestea, acea puţină plămadă fermentată pentru pâine şi învechită, reuşeşte să fermenteze lent acea cantitate de aluat. Minune a naturii, dar şi minune a lui Dumnezeu, spune Isus. Puterea mântuitoare a lui Isus acţionează în tăcere în inima oamenilor precum acea linguriţă de drojdie cu care femeia pregăteşte pâinea pentru un banchet festiv. La fel şi Dumnezeu pregăteşte marele banchet final la care suntem cu toţii invitaţi. Dar o face fără mari gesturi externe miraculoase, capabile să surprindă şi să uimească. O face în secretul fiecărei inimi care se lasă plăsmuită de cuvântul său. Drojdia se extrăgea din aluatul fermentat. Asta ne spune că noi, aluatul lui Dumnezeu, trebuie ca la rândul nostru să devenim aluat pentru a fermenta prin exemplu, cuvânt şi har pe cei care trăiesc alături de noi în viaţa de fiecare zi. Suntem un lucru mic, dar cu efecte măreţe. Important e să simţim această responsabilitate în biserică.
