DUMINICA a XXXIV-a DE PESTE AN, CRISTOS REGELE UNIVERSULUI

Tronul lui este lemnul crucii

În acel timp, Pilat i-a zis lui Isus: „Tu eşti regele iudeilor?” Isus a răspuns: „De la tine însuţi spui aceasta sau ţi-au spus alţii despre mine?” Pilat a răspuns: „Oare sunt eu iudeu? Neamul tău şi arhiereii te-au dat pe mâna mea. Ce ai făcut?” Isus a răspuns: „Împărăţia mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia mea ar fi fost din lumea aceasta, slujitorii mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat pe mâna iudeilor. Dar acum împărăţia mea nu este de aici”. Atunci Pilat i-a zis: „Aşadar, eşti rege?” Isus i-a răspuns: „Tu spui că eu sunt rege. Eu pentru aceasta m-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre
adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul meu”.
(In 18,33b-37)

    —————————————

Pe peretele din spate al anului liturgic care se termină astăzi, ca într-una din absidele goale ale bisericilor noastre medievale, stă crucifixul mare cu semnul pe care Pilat îl scrisese și pusese deasupra capului său: „Isus Nazarineanul Regele Iudeilor” ( abreviere latină: INRI). Acel scris, compus în cele trei limbi vorbite atunci, sună ca o proclamație oficială. Este deja paradoxal faptul că în Evanghelie vorbim de „Cristos Regele” doar în relatările Patimii, unde acest titlu este motivul condamnării sale la moarte. La Ioan acel cuvânt apare chiar de douăsprezece ori în relatările de Paște. De la el vine pasajul din Evanghelia tocmai citită. Constituie al doilea episod din cele șapte care au marcat procesul lui Isus în fața procuratorului roman Ponțiu Pilat. Una peste alta, cea celebrată de Pilat este singura judecată adevărată la care este supus Isus, pentru că interogatoriile în fața lui Caiafa și a Sinedriului par mai degrabă drept anchete judiciare.

După acele cercetări preliminare, Isus a fost dus la tribunalul roman, singurul care avea puterea de a condamna pe acuzat la moarte. Aici a fost formulată clar acuzația principală care a fost aceea de a se autoproclama rege. Cu privire la această acuzație a procesului roman, cele patru Evanghelii sunt toate de acord. Membrii Sinedriului și-au făcut denunțul lui Pilat în fața pretoriului. Nu puteau intra în casa unui păgân, altfel s-ar fi profanat și nu ar fi putut sărbători Paștele, care a început oficial în seara procesului (18:28). Procurorul nu părea să acorde prea multă importanță acelor acuzatori fanatici și, la început, a încercat să refuze un proces care i-a tulburat liniștea. Dar la insistențele conducătorilor evrei, el a intrat în pretoriu și l-a chemat pe Isus.

Astfel Pilat a început, obosit și fără tragere de inimă, cel mai important proces din istorie. Totul se învârtea în jurul acuzației de regalitate uzurpată, singura pe care romanii o puteau lua în serios. Procesul roman s-a bazat mai ales pe interogatoriul acuzatului; nu prevedea neapărat audierea martorilor, care de fapt nu apar aici. Prima întrebare a procurorului este formulată sarcastic și îi trădează disprețul și neîncrederea: „Ești rege?”. Era ca și cum ai spune: „Tu, cu adevărat tu, atât de modest și de neînsemnat, pretinzi că ești rege?”. Isus a venit dintr-o noapte îngrozitoare precum cea a agoniei din  Ghetsemani și cea petrecută în casa lui Caiafa în mijlocul batjocurii și violenței slujitorilor. Chipul lui trebuie să fi fost deja distrus. Cum a putut Pilat să creadă că acel om umilit și batjocorit avea demnitate regală? Aparențele și faptele au exclus clar acest lucru. După ce a perceput tonul ironic al judecătorului său, Isus întreabă la rândul său, cu mare demnitate: „De la tine însuţi spui aceasta sau ţi-au spus alţii despre mine?”. A cunoaște originea acuzației însemna să înțelegem ce sens avea acea întrebare. Dacă citatul venea de la Pilat, ironia lui era bine înțeleasă: avea o idee despre rege în modul actual și, cu siguranță, Isus nu era rege așa cum credea; nu avea nici cea mai mică organizare statală, nici un indiciu de aparat militar. Dacă denunțul ar fi fost formulat de evrei, l-a indicat ca pe un fals mesia, unul dintre multele cu care romanii trebuiau să lupte în acea vreme, după cum relatează Josephus (BJ II, 13).

Pilat întrerupe scurt această discuție și îl întreabă pe Isus: „Ce ai făcut ca să fii considerat un fals mesia de către poporul tău?” I se pare ciudat că însăși autoritățile evreiești vor să-l judece ca revoluționar; până la urmă era ceea ce oamenii și poate ei înșiși se așteptau. Autoritățile romane care aveau spioni peste tot nu l-au raportat ca fiind o persoană periculoasă, iar Pilat nu era la curent cu vre-un episod de provocare politică. Dar Isus nu se apără făcând apel la acțiunea sa pașnică, care nu avea nimic compromis; el duce discursul la un nivel mai înalt decât cel politico-militar, declarând: „Împărăția mea nu este din lumea aceasta”. De fapt, el însuși și adepții săi nu au reacționat și nu au făcut nimic pentru a împiedica capturarea sa de către evrei. Departe de el orice act de violență. În Ghetsemani, el îi reproșase lui Petru încercarea sa nerealistă de apărare astfel: „Pune-ţi sabia la locul ei, căci toţi cei care pun mâna pe sabie de sabie vor pieri.” (Mt 26,52).

Isus își descrie regalitatea extraordinară mai întâi într-un mod negativ și apoi într-un mod pozitiv. El spune că nu este rege în felul conducătorilor acestei lumi: nu are nici palat, nici curte, nici proiect politic, nici aparat de putere, nici sistem de administrare guvernamentală, nici armată; nici măcar nu are bodyguarzi care să-l apere. El depășește orice stereotip regal. În sens pozitiv, el spune că a venit mai degrabă să dea mărturie despre Adevărul lui Dumnezeu, adică prezența împărăției sale în lume, o împărăție care nu concurează cu cele lumești, ci este mai presus de toate și le dispută. Pilat îl întrebase: „ce ai făcut”, el răspunde că a vestit mereu că „Împărăția lui Dumnezeu este aproape” (Mc 1,15) cu cuvintele și cu minunile sale.

      Isus a întruchipat această împărăție divină care nu este de aici. Este împărăția pe care ne-o descrie astăzi profetul Daniel în prima lectură (Dn 7, 13-14): O împărăție care vine de sus, de la Dumnezeu, creatorul și stăpânul lumii, putere nelimitată și universală la care toți trebuie să se supună, un regat definitiv care nu va fi niciodată distrus. O împărăție care nu se bazează pe constrângere, ci pe convertire care generează convingere, o împărăție care are ca temelie, nu forța legilor, ci legea iubirii. Isus va spune că autoritatea lui nu se manifestă în a fi slujit, ci în a sluji și a-și da viața ca răscumpărare pentru mulți (Marcu 10:41-45). Nici un rege nu a avut atunci și nici nu va avea vreodată acest proiect politic. Pilat se trezește deplasat de un astfel de răspuns paradoxal, pe care nu-l înțelege, și concluzionează cu scepticism: „Ce este adevărul?”. Totuși, aceasta era esența împărăției lui Cristos, care se definise pe sine ca „calea, adevărul și viața” (In 14, 6). Dacă ar fi așteptat răspunsul, ar fi știut.

Sărbătoarea de astăzi ne pune în fața acestui adevăr pentru a fi recunoscut și acceptat: „Isus domnește de pe cruce, dându-și viața din iubire pentru noi toți”. El a dezvăluit că „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el.” (In 3,16s). În prefața Liturghiei spunem că Isus și-a jertfit viața pe altarul crucii, a înfăptuit taina mântuirii și a oferit măreției Tatălui „Împărăția veșnică și universală: împărăția adevărului și a vieții, împărăția sfințeniei și a harului, împărăția iubirii și a dreptății, a iubirii și a păcii”. Acesta este adevărul asupra căruia Isus ne cere să ne acordăm pentru a-i asculta vocea și pentru a deveni adepții săi mai mult decât supușii săi, prietenii și frații săi mai mult decât slujitorii săi. Regatul lui este o familie de fii cunoscuți și iubiți personal, de frați care se iubesc și se ajută unii pe alții. Pe această bază umană de colaborare, împărăția lui Cristos este inserată în contextul politicii pentru a o purifica și reînnoi. Aceasta este datoria creștinilor care nu sunt din lume, dar trăiesc în lume nu ca străini.