Doamne, amintește-ți de mine în împărăția ta!
În acel timp, conducătorii își băteau joc de el, spunând: „Pe alții i-a salvat, să se salveze pe sine, dacă el este Cristos al lui Dumnezeu, alesul!”. Şi soldații îl luau în râs când se apropiau de el şi-i aduceau oțet, spunând: „Dacă tu ești regele iudeilor, salvează-te pe tine însuți!”. Deasupra lui era şi o inscripție: „Acesta este regele iudeilor”. Unul dintre răufăcătorii răstigniți îl insulta, spunând: „Oare nu ești tu Cristos? Salvează-te pe tine şi pe noi!”. Dar celălalt, luând cuvântul şi mustrându-l, i-a spus: „Nu te temi de Dumnezeu, tu care suferi aceeași condamnare? Noi pe drept am primit ceea ce meritam pentru ce am făcut; dar el n-a făcut niciun rău”. Şi spunea: „Isuse, amintește-ți de mine când vei veni în împărăția ta!”. Iar el i-a spus: „Adevăr îți spun: astăzi vei fi cu mine în paradis!”.
Lc 23,35-43
———————————————
La sfârșitul anului liturgic al Bisericii, astăzi ne însușim invocarea tâlharului căit, tovarăș de suferință lângă crucea lui Isus. Această ultimă duminică din an este dedicată lui Isus Cristos, Regele Universului, pentru că el este Domnul, este Stăpânul timpului și al istoriei, primul și ultimul în opera creației. Prin actul său creator, se naște istoria lumii și prin întoarcerea sa la sfârșitul timpului, în gloria domniei sale divine, istoria noastră se va încheia. Pentru a sărbători această regalitate, Evanghelia de astăzi ne readuce, în mod paradoxal, la momentul culminant al răstignirii lui Isus. Există un adevăr de credință fundamentală pentru cel credincios: Isus a devenit rege odată cu moartea și învierea sa, a domnit și domnește de pe cruce. Pavel a spus cu tărie cel dintâi: „În timp ce evreii caută minuni și grecii caută înțelepciune, noi îl predicăm pe Hristos răstignit, scandal pentru evrei, nebunie pentru păgâni; dar pentru cei chemați (la credință), atât evrei, cât și greci, îl predicăm pe Cristos puterea lui Dumnezeu și înțelepciunea lui Dumnezeu “(1Cor 1,22-24).
Suntem în fața unei regalități inversate, a unei regalități răsturnate în comparație cu ideea curentă din antichitate și până în zilele noastre. Limita extremă a umilinței a devenit punctul culminant al gloriei. Cel care a anunțat această revoluție, care inventase zicala: „cei dintâi vor fi ultimii, și ultimii cei dintâi” (Lc 13,30 par.). Într-un mod mai precis, El a precizat discipolilor: „Voi știți că cei care sunt considerați conducători ai popoarelor le domină și cei mari dintre ei își fac simțită puterea asupra lor. Dar între voi să nu fie așa! Dimpotrivă, cine vrea să devină mare între voi să fie sclavul vostru și cine vrea să fie primul dintre voi să fie servitorul tuturor. Pentru că nici Fiul Omului n-a venit ca să fie slujit, ci să slujească și să-și dea viața ca răscumpărare pentru mulți “(Mc 10,42-45). Adevărata regalitate pentru Dumnezeu este cea a crucifixului.
Cu această clarificare a ideilor citim împreună pasajul propus de Liturgie. Face parte din narațiunea mai largă a răstignirii lui Isus, compusă de Luca într-un mod ordonat, dar concis. Evanghelistul evită descrierile macabre sau patetice. El spune cu desăvârșire că Isus a fost răstignit între doi „rău făcători” (literal, în greacă „kako-urgoi), iar primele sale cuvinte de pe cruce au fost iertătoare pentru călăii săi. Scena este variată: există mulțumirea tăcută și îngrozită care stă și privește; sunt liderii religioși care-l iau în râs, recunoscând în același timp activitatea lui taumaturgică pe care acum ar trebui să o exploateze ca dovadă a afirmațiilor sale mesianice; sunt soldații care-l batjocoresc, dându-i să bea oțet; în sfârșit sunt cei doi criminali care îi vorbesc într-un mod diferit. De aici rezultă o triplă ispită care reamintește de cele trei ispite prin care a trecut Isus în deșert (4,1-13), toate acestea converg asupra unei singure provocări: „Mântuiește-te pe tine însuți!”.
Soldații tocmai au fixat în vârful crucii placa pe care condamnatul o purta atârnată la gât și care conținea motivul condamnării sale: „Acesta este regele iudeilor”. Acest „titlu” le dă punctul de plecare pentru batjocura lor: „Dacă ești regele iudeilor, salvează-te pe tine însuți!”. Provocarea are un aparent gust batjocoritor, dar conține oarecum o proclamare oficială din partea autorității romane. Ioan evanghelistul ne spune că placa a fost scrisă în trei limbi, ebraică, greacă, latină; o inscripție poliglotă pentru a spune tuturor regalitatea lui Cristos, care depășește hotarele simple ale națiunii evreiești. La urma urmei, acea placă este singura scriere contemporană despre Isus și are drept conținut regalitatea sa și îndreaptă atenția tocmai în centrul mesajului creștin. Acea proclamare a regalității este confirmată de semnele care însoțesc moartea lui Hristos: eclipsa de soare care răspândește întunericul pe întregul pământ, semnificând groaza întregii naturi pentru moartea regelui său; sfâșierea vălului templului, a catapetesmei templului care indică faptul că Dumnezeu nu mai este închis în interiorul unei națiuni, ci deschide ușile casei sale pentru toată lumea.
Cererea-provocare lansată de conducători și soldați: „Mântuiește-te pe tine însuți!”, este completată de „blasfemia” unuia dintre tâlhari, care sună ca o invocare cu un adaus semnificativ: „Salvează-te pe tine însuți și pe noi”. Din punct de vedere creștin, este recunoașterea eficacității mântuitoare a regalității crucifixului descrisă în pasajul următor.
Primul răspuns este în invocarea celuilalt tâlhar care ia apărarea lui Cristos, recunoscându-i nevinovăția, spre deosebire de vinovăția lui sincer mărturisită. Atitudinea lui este o atitudine de credință care se traduce într-o implorare care pornește din inimă, care apare aici pentru prima și ultima dată: „Isuse! Adu-ți aminte de mine când vei intra în împărăția ta”. Cererea începe cu invocarea numelui simplu al lui Isus, niciodată folosit de nimeni până în acel moment și continuă cu recunoașterea că în suferința tovarășului său de suferință există începutul unei împărății spirituale capabile să-l salveze pe el și întreaga lume păcătoasă. Omul acela este prototipul credinciosului care își unește propria crucea cu crucea a lui Cristos și este răscumpărat prin ea, astfel regalitatea mântuitoare a lui Dumnezeu pune stăpânire pe el și îl eliberează de păcatele sale. Pentru această operațiune de milostivire nu este niciodată prea târziu; casa lui Dumnezeu este deschisă tuturor până în ultimul moment al vieții.
Răspunsul lui Isus este minunat: „Astăzi vei fi cu mine în paradis”. Pe buzele lui Cristos, acea împărăție devine paradis. În limba persană din care derivă cuvântul, înseamnă „grădină” și amintește Edenul în care primii oameni a trăit fericiți. Pentru creștini devine sinonim cu „viața veșnică”, cu fericirea și bucuria nesfârșită cu Dumnezeu. Expresia vrea să afirme viețuirea persoanei după moarte și unirea sa cu Cristos în Dumnezeu (1Tes 4,14). La moarte, nimeni nu dispare în gol. Există un „astăzi” a Împărăției lui Dumnezeu care ajunge la toată lumea în mod individual în viață și în moarte și există un mâine colectiv de înviere care ne va ajunge la sfârșitul timpului. Împărăția lui Dumnezeu este o împlinire între „deja” și „încă nu”. Îmbrățișează prezentul și viitorul, timpul și eternitatea.
Moartea lui Isus pe cruce este o moarte regală care produce mântuire. Primul care o primește este tâlharul căit (hoț până la capăt! ar spune Sfântul Augustin), apoi centurionul care comandă plutonul de soldați care se ocupă de răstignire, apoi mulțimile care au vegheat până acum și care se întorc în oraș bătându-și pieptul. Doar conducătorii poporului nu se convertesc și rămân în afara regalității mântuitoare a lui Cristos, pentru că se exclud în mod deliberat din împărăția sa.
Aici, se împlinesc profețiile despre suferințele celui drept care, odată cu moartea sa, provoacă convertirea multora. Această convertire este descrisă în Psalmul 22 (vv 28-30) și de profetul Isaia, în ultima cântare a Slujitorului Domnului (53,12). Baza stăpânirii, a domniei milostive a lui Isus se află pe Calvar (locul craniului), în sacrificiul extrem al vieții sale oferite din dragoste. Pasajul din Evanghelia lui Luca a început cu rugăciunea de iertare a lui Cristos răstignit și se încheie cu convertirea tâlharului, tovarășul său de suferință, a centurionului executorul fizic al torturii, a mulțimii care a asistat la scenă. Împărăția lui Cristos este afirmata aici și de aici se răspândește în lumea întreagă.
