În vremea aceea, Isus le-a spus discipolilor această parabolă: Un om, voind să plece într-o călătorie, şi-a chemat servitorii şi le-a încredinţat bunurile sale. Şi unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, iar altuia unul, fiecăruia după propria putere. Apoi a plecat.
Îndată, cel care primise cinci talanţi s-a dus, a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci. La fel cel cu doi talanţi, a câştigat alţi doi. Dar cel care primise unul, s-a dus, a săpat o groapă în pământ şi a ascuns banii stăpânului său.
După mul timp, a venit stăpânul acelor servitori şi le-a cerut cont. Venind cel care primise cinci talanţi, a adus alţi cinci talanţi, spunând: „Stăpâne, cinci talanţi mi-ai dat, iată alţi cinci talanţi am câştigat!” Stăpânul i-a zis: „Bine, servitor bun şi credincios! Peste puţin ai fost credincios, te voi stabili peste multe. Intră în bucuria stăpânului tău!” Venind apoi cel cu doi talanţi, a spus: „Stăpâne, doi talanţi mi-ai dat, iată alţi doi talanţi am câştigat!” Stăpânul i-a zis: „Bine, servitor bun şi credincios! Peste puţin ai fost credincios, te voi stabili peste multe. Intră în bucuria stăpânului tău!” În sfârşit, venind şi cel care primise un talant, a zis: „Stăpâne, ştiam că eşti un om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat şi, pentru că m-am temut, m-am dus şi am ascuns talantul tău în pământ. Iată, ai ce este al tău!” Dar stăpânul i-a răspuns: „Servitor rău şi leneş! Ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat. Deci trebuia să depui banii mei la bancheri, iar la venirea mea, aş fi retras ce este al meu cu dobândă. Aşadar luaţi de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi! Pentru că oricui are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel care nu are se va lua şi ceea ce are. Iar pe servitorul netrebnic aruncaţi-l afară în întuneric: acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor!”. (Mt 25,14-30)
———————————-
Există o mică confuzie referitoare la cuvântul talant [în italiană se foloseşte termenul talento care înseamnă şi o calitate umană, prin urmare autorul vrea să facă aceste precizări, n. tr.] care indică şi anumite calităţi personale sau capacităţi specifice unei persoane. De exemplu poate fi un talent artistic sau alte calităţi pe care le au anumite persoane.
În Parabola talanţilor, însă, este vorba despre bunurile stăpânului, nu despre calităţile servitorilor. Stăpânul le încredinţează talanţii „fiecăruia după propria putere”, dar aceştia rămân ai săi şi, într-adevăr, el le va cere cont în acest sens.
Dar care este tema tratată de acest text evanghelic? Dacă Parabola despre cele zece fecioare din duminica anterioară se referea la cei care sunt chemaţi să intre în comuniune cu Domnul, cu Mirele care îi introduce în sărbătoarea sa, în Parabola talanţilor este vorba despre cei care, intraţi fiind deja în slujba Domnului, primesc o sarcină, o misiune. Fiecăruia, în funcţie de capacităţile sale, i se încredinţează o parte din bunurile stăpânului pentru a le folosi în vederea obţinerii unui profit.
Primii doi servitori interpelaţi la reîntoarcerea stăpânului răspund în mod corespunzător la misiunea primită: cinci talanţi aduc profit alţi cinci talanţi, la fel şi cei doi talanţi aduc profit alţi doi talanţi. Stăpânul le spune amândurora: „Peste puţin ai fost credincios, te voi stabili peste multe. Intră în bucuria stăpânului tău!”.
Să facem unele precizări: un talant era echivalentul a 33 kg de aur. O bogăţie enormă. Într-adevăr, este vorba despre un stăpân foarte bogat şi îşi încredinţează marea sa avere. Cu toate acestea, el afirmă că aceste bogăţii sunt „puţin”. Există ceva mult mai preţios decât cinci talanţi (165 kg de aur…): bucuria stăpânului. Aceasta reprezintă acele „multe” peste care vor fi stabiliţi cei doi servitori întreprinzători.
Cel de-al treilea servitor care a primit un talant răspunde într-un mod ciudat: „pentru că m-am temut, m-am dus şi am ascuns talantul tău în pământ”. I-a fost teamă şi nu a folosit bunurile primite. Explică motivul acestei temeri: ”Stăpâne, ştiam că eşti un om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat”.
Cine este stăpânul? Un tip dur, despotic, exigent, nedrept şi pretenţios. Cere ceea ce nu are dreptul de a cere, adună unde nu a împrăştiat… Cererile sale sunt nişte capcane. Mai bine să i se dea înapoi bunurile sale, mai bine să fie ascuns talantul şi nici măcar să se încerce folosirea sa.
Este prezentată astfel o viziune a unui Dumnezeu dur, exigent, despotic. Cere prea mult. Voinţa lui Dumnezeu este ca o tortură, o condamnare.
Stăpânul îi spune: de ce nu ai mers la bancheri? De ce nu ai mers la experţi în acest domeniu? Ei ţi-ar fi spus: eşti nebun? Foloseşte aceste bunuri sau cel puţin ia dobândă pe această avere! Nu ai făcut nimic: te-ai închis în mintea ta întunecată şi victimizată. De aceea stăpânul îl numeşte „netrebnic”.
Această idee absurdă de Dumnezeu este poarta iadului, drumul pierzaniei. În acest mod se iese afară din Împărăţie.
Atunci când Stăpânul ne cheamă să îndeplinim voinţa sa, ne încredinţează o misiune, vrea să ne ducă la bucuria sa.
Stăpânul nu este dur, ci generos şi fericit. Voinţa sa este pacea noastră.
(Comentariu de P. Fabio Rosini)
