Dumnezeul nostru este Dumnezeul vieții nu al morții
În acel timp, au venit la Isus unii dintre saducei, care spun că nu este înviere, şi l-au întrebat: „Învățătorule, Moise a scris: «Dacă cineva are un frate căsătorit care moare fără să aibă copii, fratele lui să ia femeia şi să ridice urmași fratelui său!». Erau deci șapte frați. Primul, luându-şi soție, a murit fără copii. Cel de-al doilea şi cel de-al treilea au luat-o de soție. Şi toți cei șapte au murit şi nu au lăsat copii. În cele din urmă, a murit şi femeia. Așadar, la înviere, căruia dintre ei îi va fi soție femeia? Pentru că toți șapte au avut-o de soție”. Isus le-a răspuns: „Fiii lumii acesteia se însoară şi se mărită; însă cei considerați vrednici să dobândească lumea cealaltă şi învierea din morți nu se vor însura şi nici nu se vor mărita, pentru că nu mai pot de acum să moară; sunt asemenea îngerilor şi sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii. Iar că morții învie, o arată şi Moise în relatarea despre rug, când îl numește pe Domnul: «Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob». Dumnezeu nu este al celor morți, ci al celor vii, întrucât toți trăiesc pentru el”.
Lc 20,27-38
——————————-
Este frumos că acest pasaj al Evangheliei răsună la câteva zile după Sărbătoarea Tuturor Sfinților și Pomenirea Morților, pentru că reafirmă credința în viață pe care Dumnezeu ne-a oferit-o odată pentru totdeauna. Dumnezeu nu ne-a creat din întâmplare, dar am fost prevăzuți, iubiți și programați să trăim pentru El și cu El în această lume și în cealaltă care va urma. Viața nu este luată odată cu moartea, ci transformată. Așa repetăm la Liturghie și în articolul final al Crezului, siguri de învierea trupului nostru îngropat și în viața veșnică. De asemenea, este semnificativ faptul că acest dialog insidios între Isus și Saducei, dușmanii lui cei mai înverșunați, are loc în Ierusalim, cu câteva zile înainte de Paștele morții și învierii sale. Destinul viitor care ne privește este inclus în misterul însuși al lui Cristos înviat.
Ne aflăm în orașul sfânt, unde Isus suferă atacurile concentrice ale adversarilor săi, care caută un pretext pentru a-l denunța și a-l condamna la moarte. Au fost loviți greu de parabola viticultorilor ucigași, clar îndreptată împotriva lor într-o formă profetică, și încearcă cum să pună mâna pe el (20:19). Prima încercare de a-l compromite a fost legată de o problemă politică prin întrebarea asupra legalității impozitelor care trebuie plătite romanilor. Isus a respins cu măiestrie acel atac cu un răspuns misterios, care însă nu a lăsat loc la nici un echivoc (20.20.26). Acum, încearcă din nou, căutând să-l ridiculizeze în fața ascultătorilor cu povestea celor șapte frați, soți ai aceleiași femei.
Cei care îl provoacă sunt Saduceii, numiți aici pentru prima dată, dar deja indicați în altă parte cu numele de cărturari și înalți preoți. Erau membrii unei secte iudaice care reunea capii preoților care slujeau în templu (președinții celor douăzeci și patru de clase preoțești) și laici din cele mai bogate familii. Mulți dintre ei făceau parte din Sinedriu, senatul evreiesc, care îl va condamna la moarte pe Isus.
Din Biblie, Saduceii acceptau doar primele cinci cărți atribuite lui Moise (Pentateuhul), dar erau în mare parte agnostici și indiferenți în ceea ce privește credința. Săvârșeau ceremoniile cultului aproape doar pentru interesul câștigului, adesea disprețuiți de oameni pentru corupția, mândria și lipsa lor de credință. Erau prieteni și colaboratori ai romanilor care au ocupat Palestina și acopereau interesele lor dubioase. Nu credeau în supraviețuirea sufletelor și în înviere, cu atât mai puțin în judecata de pe urmă a lui Dumnezeu. S-au prezentat lui Isus cu povestea lor falsă a celor șapte frați pentru a arăta că credința în înviere este absurdă și ridicolă. În acest scop, ei descriu o concepție populară asupra vieții de dincolo materialistă și grosolană, ca o întoarcere la viața de mai înainte, dacă există, într-o ediție revizuită și îmbunătățită.
Isus respinge această idee așa de greșită despre viața veșnică. El neagă cu tărie că învierea este o simplă întoarcere la viața anterioară, chiar perfecționată. În schimb, este o noutate absolută, de neimaginat, în care căsătoria și viața sexuală sunt depășite, deoarece nu va mai fi nevoie de procreare (nu va mai fi nevoie de a avea copii). Cei înviați sunt nemuritori precum îngerii și sunt copiii lui Dumnezeu. Viața lor va fi radical diferită, deloc dezumanizată, dar va păstra sentimentele și afecțiunile cultivate pe pământ, într-o formă de dăruire plină de bucurie și extraordinară. Singurul exemplu pe care îl avem despre această viață nouă a celor înviați este Isus. Înviind, nu și-a pierdut conotațiile umane. El i-a invitat apostolii să constate adevărul istoric al trupului său și a arătat că a adus cu El toate afecțiunile cultivate pe pământ. Și le-a exprimat în aparițiile către Maria Magdalena, femeilor pioase și tuturor discipolilor. Sfântul Apostol Paul spune că totul se va încheia cu moartea, mai puțin iubirea care, în schimb, va fi întărită într-o măsură incredibilă prin comuniunea cu Dumnezeu (1Cor 13, 8). Așa se va întâmpla cu iubirea dintre bărbat și femeie care se vor regăsi în Dumnezeu cu o încărcătură și mai plină și mai fericită.
Toate acestea, le Isus spune saduceilor care încearcă să-l facă ridicol, nu sunt o utopie sau o dorință iluzorie, ci este speranța și certitudinea creștină întemeiată pe garanția Cuvântului lui Dumnezeu. Adversarii săi au început prin a spune: „Moise ne-a prescris”; Isus aduce provocarea pe terenul lor, citând din nou pe marele legiuitor, intermediar între Dumnezeu și poporul său (Ex 3,6). Ceea ce El spune „a indicat deja Moise însuși în ceea ce privește tufișul, când îl cheamă pe Domnul: Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob. Dumnezeu nu este dumnezeul morților, ci al celor vii, deoarece toată lumea trăiește pentru el”. Patriarhii trăiesc în Dumnezeu, prin puterea mântuitoare a iubirii sale, nu au dispărut în nimic, sunt în viața veșnică. Și ca ei, toți oamenii care au trăit pe pământ de la Adam până în zilele noastre. Viața pe care Dumnezeu o dă omului este dată pentru totdeauna.
Dumnezeu anulează moartea prin alianța sa de viață și garantează nemurirea tuturor. În prefața liturghiei pentru defuncți proclamăm: „Pentru credincioșii tăi, Doamne, viața nu este luată, ci transformată”. Viața trece de la această lume la cea a lui Dumnezeu într-o formă care rămâne misterioasă pentru noi, dar care este asigurată de însuși cuvântul Domnului. Aceasta până în ziua în care toată lumea va învia: „va veni vremea – spune Iisus – în care toți cei care sunt în morminte vor auzi vocea Fiului omului și vor ieși din ele; câți au făcut binele pentru o înviere a vieții și câți au făcut răul pentru o înviere a condamnării” (In 5,28-29).
Aceasta este doctrina Bisericii care în mărturisirea credinței ne face să repetăm: „Cred în învierea cărnii și în viața veșnică”. Este o certitudine pe care puțini, chiar și creștini, o cultivă astăzi, dar este singura speranță capabilă să dea sens existenței și autenticității credinței. Fără această certitudine, credința noastră este goală, suntem încă în păcatele noastre, morții sunt pierduți. Dar, dacă noi avem speranță în Cristos doar în această viață, suntem de compătimit mai mult decât toți oamenii (1Cor 15,14-19). Este foarte trist să trăim în perspectiva că totul se va sfârși, că ostenelile, afecțiunile, bucuriile și necazurile vor fi înmormântate definitiv cu noi și vor deveni praf împrăștiat în vânt. Nu ar avea sens să trăim cu onestitate o viață de sacrificii și angajamente. Ar fi o batjocură a sorții capabile doar să producă supărare și disperare.
