În vremea aceea, Isus s-a adresat mulţimilor şi discipolilor săi, spunând: Cărturarii şi fariseii s-au aşezat pe catedra lui Moise. Faceţi şi împliniţi tot ce vă spun ei, dar nu faceţi după faptele lor, pentru că ei spun, şi nu fac! Ei leagă poveri apăsătoare şi greu de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, iar ei nu vor să le mişte nici cu un deget.
Toate faptele lor le fac pentru a fi văzuţi de oameni: îşi lărgesc filacterele şi îşi lungesc ciucurii; le plac locurile de onoare la ospeţe şi primele locuri în sinagogi, să fie salutaţi prin pieţe şi să fie numiţi de oameni “maeştri”.
Dar voi să nu fiţi numiţi “rabbi”, pentru că unul este învăţătorul vostru, iar voi toţi sunteţi fraţi! Şi nici “tată” să nu spuneţi nimănui între voi pe pământ, pentru că unul este Tatăl vostru, cel ceresc! Nici să nu fiţi numiţi “maeştri” pentru că unul este maestrul vostru: Cristos!
Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru! Căci oricine se va înălţa va fi umilit şi oricine se va umili va fi înălţat! (Mt 23,1-12)
———————————
„Toate faptele lor le fac pentru a fi văzuţi de oameni”. Nu „multe” din faptele lor, ci absolut „toate”.
Într-o epocă caracterizată de atenţia acordată look-ului, audienţei şi like-urilor putem înţelege riscul de degradare a vieţii umane şi a nobleţei sale preţuite doar pentru modul în care sunt prezentate. Astăzi putem înţelege, mai bine ca niciodată, cum şi cel chemat să-l slujească pe Domnul măreţiei să ajungă să se transforme într-un sclav al măreţiei deşarte care foloseşte chiar şi lucrurile sacre în slujba eu-lui propriu, intrând astfel într-o situaţie dramatică de sciziune personală, un fel de divorţ între ceea ce se profesează şi ceea ce se trăieşte, între ceea ce se spune şi ceea ce se face, un mod de a vorbi despre lucruri sublime dar care nu sunt puse în practică, o situaţie absurdă asemenea celei în care cineva descrie cu entuziasm un loc în care nu a fost niciodată, unde nu ştie să meargă şi în care nu va merge niciodată.
Această situaţie non este nici neobişnuită, nici nouă. Această paralizie a vieţii creştine a fost mereu o patologie eclezială destul de des întâlnită: este vorba despre o situaţie jalnică a condiţiei umane destul de răspândită care se naşte din iluzia de a poseda realitatea prin intermediul vorbelor, a discursurilor inutile, atunci când a şti să vorbeşti despre anumite lucruri devine o convingere că le-ai şi experimentat, sau cel puţin te autorizează să-i înveţi şi pe alţii, ca şi cum a cunoaşte bine teoria reprezintă o bază suficientă pentru a înţelege realitatea.
Cum poate să se întâmple acest lucru? Cum poate să fie transformat într-un lucru atât de urât şi amăgitor ceea ce a început ca o chemare minunată de a fi instrumente ale lui Dumnezeu şi ale mântuirii sale? Domnul ne prezintă aceste lucruri dintr-o altă perspectivă, contrară acestei vieţi absurde, prin expresia „Dar voi…”, vorbind despre o viaţă de discipoli, de fraţi şi, mai ales, de fii. Acesta este un aspect important: cine dintre noi oare nu ar trebui să se simtă vizaţi de acel acel risc „de a spune, dar de a nu face”? Cine este ferit de acest defect? El este patologia fiecărei căsătorii, fondat pe cuvintele minunate spuse în ziua nunţii, cuvinte care ulterior se ofilesc, se uită, nu mai sunt crezute şi practicate, aşa cum este şi patologia fiecărei consacrări, care izvorăşte din cuvinte sublime profesate într-o anumită zi în faţa episcopului, iar apoi deseori neglijate, „îndulcite”, alterate de numeroase banalizări şi compromisuri, deseori nu într-un mod conştient, dar lăsate să se întâmple.
Pentru a evita această neglijenţă trebuie să regăsim rădăcina acelei integrităţi voită de acest text din Evanghelie, o rădăcină care se află în Tatăl, care ne face să devenim fii şi prin urmare fraţi, şi în Învăţătorul care ne face discipoli capabili să învăţăm şi să creştem în mod constant.
Această viaţă prefăcută poate fi transformată dacă ne angajăm să fim atenţi cu propriul nostru mod de a fi, cu propriul „ego” („eu”), adică să nu mai depindem de succesele şi posesiunile noastre care ne fac ca propriul „eu” să fie centrul vieţii noastre, mai mult din frică decât din răutate.
Până când omul, cu ajutorul harului, nu îşi va conecta propria identitate cu Tatăl ceresc, până atunci o va căuta în lume, iar până când această rădăcină sfântă nu va pătrunde în întreaga sa fiinţă, relaţiile sale vor fi văzute doar prin prisma competitivităţii.
Dacă nu se va simţi apărat şi privit de Tatăl, va simţi nevoia să se afişeze. Dacă nu va găsi unicul învăţător şi nu se încrede de El, va trebui să-şi demonstreze inteligenţa şi să-şi absolutizeze ideile sale.
Acest text nu este doar o „fotografie nemiloasă” a multora dintre noi (o constatare la rece), ci ne deschide şi o cale de ieşire din această mizerabilă condiţie de viaţă.
(Comentariu de P. Fabio Rosini)
