DUMINICA a XXXI-a DE PESTE AN

Lucrul cel mai important este a iubi

În vremea aceea, unul dintre cărturari, auzind că Isus discută cu ei şi văzând că le-a răspuns bine, a venit la el şi l-a întrebat: „Care este prima dintre toate poruncile?” Isus i-a răspuns: „Prima este: Ascultă Israele: Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta. A doua este aceasta: Să-L iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Nu este nici o altă poruncă mai mare decât acestea”. Cărturarul i-a zis: „Bine, învăţătorule, adevărat ai spus că el este unul singur şi că nu este altul în afară de el şi a-l iubi pe el din toată inima, din tot cugetul şi din toată puterea şi a-l iubi pe aproapele ca pe tine însuţi este mai mult decât toate holocausturile şi decât toate jertfele”. Isus, văzând că a răspuns cu înţelepciune, i-a spus: „Nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu”. Şi nimeni nu îndrăznea să-l mai întrebe. (Mc 12,28-34).

                                        _________________________________________________

            «Iubeşte şi fă ceea ce vrei» spunea Sf. Augustin. Voia să spună că cel care îl iubeşte într-adevăr pe Dumnezeu şi pe oameni nu se va pune niciodată împotriva lor, nu va realiza acţiuni ostile faţă de ei. Nu i-ar rezista sufleteşte, nu i-ar permite conştiinţa. Creştinismul este singura religie care are iubirea drept fundament al vieţii. Isus a afirmat că nu există nimic mai important şi mai urgent decât aceasta. Dacă l-am fi ascultat, nu am fi umplut lumea şi istoria de ură, de războaie fratricide, de masacre brutale, de lagăre de exterminare, de asupriri, de nedreptăţi, de oprimări şi de orice fel de rele. Este un principiu atât de simplu şi de clar, care pare imposibil să-l fi uitat atât de des. Mulţi creştini gândesc că religia noastră ar conţine o serie infinită de reguli şi de comportamente ce sunt greu de practicat. Ei au schimbat-o cu o societate ce are cod civil şi penal în paralel cu cele ale unui stat laic.

            Şi totuşi, Isus ne spune că ultimul examen pe care-l vom susţine în faţa lui Dumnezeu va fi cel despre iubire. El nu ne va întreba dacă şi cât ne-am rugat, câte pelerinaje am făcut, câte liturghii am ascultat, câte rozarii am recitat, câţi şi ce prelaţi am frecventat; ne va întreba, îndeosebi, cât bine am făcut ajutându-l pe cel care trăia mai greu decât noi şi dacă l-am tras în jos pe Dumnezeu din pod pentru a-l invita să stea cu noi în fiecare zi din viaţa noastră, ca un prieten adevărat (Mt 25,31-46). Asta vrea să ne spună evanghelia de azi, indicându-ne cea mai mare datorie a vieţii. Dar s-o privim mai de aproape.

            Un doctor al legii, denumit cărturar, a vrut să ştie de la Isus care ar fi prima poruncă conţinută în Biblie. I-a cerut acest lucru din două motive: să clarifice o problemă discutată în şcolile rabinice şi să pună la încercare competenţa sa pe această temă. Isus nu a frecventat nici o academie evreiască, nu avea maeştri celebri la care să facă referinţă, însă a demonstrat a fi – în polemicile îndurate din partea profesorilor universităţilor din Ierusalim, de o mare cultură şi în aceeaşi măsură de o mare capacitate dialectică. Era interesant să ştie ce gândea despre aceasta. De aici şi întrebarea. Isus răspunde, citând dintr-o suflare, profesiunea de credinţă monoteistă pe care orice evreu pios o recita de mai multe ori pe zi şi pe care o purta cu sine scrisă şi pusă într-o cutiuţă (la mesuzza’) de piele, înfăşurată în fâşii de piele (filacterii) în jurul braţului stâng, cel al inimii şi, într-o altă cutiuţă ce era pusă pe frunte. Cea de-a treia cutiuţă o fixau chiar pe stâlpul de la uşa casei, pentru a-şi aduce aminte mereu, intrând şi ieşind, de cea mai mare poruncă a lui Dumnezeu.

            Acea profesiune de credinţă era numită «Shema’», adică «ascultă», de la primul cuvânt: ″Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta». Apoi, la acea primă (pròtos) poruncă adaugă o a doua (déuteros), citată mai rar de către rabini şi care nu este conţinută în cutiuţele pe care le-am indicat: «Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi». Originalitatea lui Isus stă tocmai în punerea împreună a celor două porunci, unindu-le, pentru a spune: «Nu este nici o altă poruncă mai mare decât acestea». În centrul ambelor texte stă verbul a iubi (agapêin), care indică o iubire alcătuită din veneraţie, din respect, din gingăşie filială şi fraternă. Cele două texte constituie un imn adus iubirii totale şi integrale faţă de Dumnezeu şi de aproapele.

            A vorbi despre porunca iubirii poate părea o contradicţie, pentru că iubirea nu se porunceşte, se câştigă şi, adesea, se naşte în interior ca o nevoie urgentă şi bucuroasă care atrage şi face viaţa frumoasă. Termenul grec pe care-l traducem cu «poruncă» este «entolè», care înseamnă o datorie, un imperativ, care ia naştere fie dintr-o impunere externă fie şi dintr-o exigenţă şi o nevoie interioară. Acesta este tocmai cazul nostru: iubirea este o necesitate a naturii, o nevoie atât de puternică încât devine imperativ al vieţii. Este o poruncă care izvorăşte din inimă şi  face persoana integră. Nimeni nu ne-a învăţat să-i iubim pe părinţii noştri, pe fraţii noştri, pe prieteni, pe femeia sau bărbatul cu care ne-am căsătorit. Cu toate acestea, simţim această iubire ca pe o datorie şi o exigenţă bucuroasă. Această iubire a luat naştere din cunoaşterea şi din fluxul de gingăşie al persoanelor pe care le iubim. La fel ar trebui să fie şi faţă de Dumnezeu, primul nostru Părinte şi creator, căruia îi datorăm totul şi care, mai mult, ne-a dăruit o inimă capabilă să iubească. La fel ar trebui să fie şi faţă de aproapele, adică pentru fiecare om care este fratele nostru în umanitate şi demnitate.

            În ierarhia sentimentelor, Dumnezeu este pe primul loc, pentru că totul ne vine de la el şi lui îi datorăm totul. Spunând: «Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta», Isus vrea să ne spună că trebuie să-l iubim pe Dumnezeu cu întreaga noastră fiinţă, fără rezerve. Cuvintele sale tind să pună la dispoziţie toate resursele noastre umane: inima, adică sediul gândurilor şi al sentimentelor; sufletul, adică viaţa pe care o trăim în mod conştient; mintea, adică raţiunea şi conştiinţa a tot ceea ce facem; puterea, adică energia şi capacitatea de acţiune ca persoane responsabile. Este răspunsul cel mai potrivit dat alegerii şi iubirii pe care El o are faţă de noi. Este gratitudinea filială faţă de cel care ne-a oferit viaţa şi tot restul.

            Iubirea faţă de aproapele este formulată în mod mai concis, însă la fel de exigentă: «Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi», adică cu toată fiinţa ta. Ea aduce cu sine regula de aur pe care Isus a enunţat-o în Discursul de pe Munte, în Galileea: «Tot ce vreţi ca oamenii să facă pentru voi, faceţi şi voi pentru ei, căci aceasta este Legea şi Profeţii» (Mt 7,12). Această regulă nu ne cere să evităm, ci să facem; nu este o regulă care interzice să facem răul, ci o regulă care porunceşte să facem mult bine altora, măcar atât cât ne dorim nouă înşine. Isus ne spune că întreaga revelaţie a lui Dumnezeu şi tot ceea ce el vrea de la noi, se rezumă în această regulă de viaţă. Parabola Bunului Samaritean precizează că aproapele nu este doar concetăţeanul şi vecinul, dar orice om pe care-l întâlnim pe drumul vieţii. Mai mult, Isus îi va include şi pe duşmani, pentru ca nimeni, chiar nimeni să nu fie exclus (Mt 5,45-48).

            Cărturarul, cucerit de răspunsul precis şi clar al lui Isus, adaugă: «Este mai mult decât toate holocausturile şi decât toate jertfele». Isus învăţase de mai multe ori că iubirea este mai presus decât cultul; o rugăciune spusă fără iubire este goală şi, mai mult, defăimătoare. În Discursul de pe Munte, i-a învăţat: «Dacă îţi aduci darul la altar şi acolo îţi aminteşti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, în faţa altarului, du-te, împacă-te mai întâi cu fratele tău şi apoi vino să-ţi oferi darul» (Mt 5,23-24). Şi, puţin mai departe, continuă: « Iubiţi-i pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă persecută, ca să fiţi fiii Tatălui vostru cel din ceruri, care face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi» (Mt 5,44-45). Dumnezeu nu are duşmani, nici creştinul nu trebuie să aibă. Poate doar să suporte de a avea adversari, pentru că asta nu depinde de el.

            În sfârşit, experienţa ne spune că nu este greu să murmurăm rugăciuni, să ne prosternăm cu faţa la pământ în semn de pocăinţă şi să aprindem lumânări în biserică, dar este greu să iubim aşa cum Isus ne învaţă. Însă centrul creştinismului stă în aceasta întru totul. Poate că avem nevoie să reflectăm mai bine.