Deschide-ne ochii, iar noi vom vedea
În acel timp, pe când ieşea Isus din Ierihon cu discipolii săi şi cu o mulţime numeroasă, un cerşetor orb, Bartimeu, fiul lui Timeu, şedea la marginea drumului. Auzind că este Isus din Nazaret, a început să strige şi să spună: „Isuse, Fiul lui David, îndură-te de mine!” Mulţi îl certau ca să tacă, însă el striga şi mai tare: „Fiul lui David, îndură-te de mine!” Oprindu-se, Isus a spus: „Chemați-l!” Şi l-au chemat pe orb, spunându-i: „Curaj, ridică-te, te cheamă”. Iar el, aruncându-şi haina, a sărit în picioare şi a venit la Isus. Isus l-a întrebat: „Ce vrei să fac pentru tine?” Orbul i-a spus: „Rabbuni, să-mi recapăt vederea”. Atunci Isus i-a zis: „Mergi, credinţa ta te-a mântuit!” Îndată şi-a recăpătat vederea şi îl urma pe cale. (Mc 10,46-52)
_________________________________________
E o raritate ca evanghelia să menţioneze numele persoanelor vindecate de Isus; fragmentul de azi este unul dintre puţinele excepţii. Aşadar Bartimeu, orbul cerşetor din Ierihon lipsit de lumină, a devenit cel mai celebru dintre oamenii mari şi reprezentativi din timpul său. Orbirea era o boală răspândită în Palestina din vremea lui Isus, datorată lipsei de igienă infantilă şi a luminii orbitoare a soarelui care străluceşte mai tare decât în alte părţi. Tocmai pentru frecvenţa sa, boala a luat şi valoarea simbolică a orbirii spirituale, care ar fi trebuit să dispară odată cu timpurile mesianice. Profetul Ieremia, în prima lectură de azi (Ier 31,8) vedea un popor îngrijit şi reînnoit de Dumnezeu, unde orbii şi şchiopii pot de acum să meargă siguri şi repede în libertate. Chiar şi profetul Isaia îl prezintă, astfel, în numele lui Dumnezeu pe viitorul mântuitor: «Eu, Domnul, te-am chemat în dreptate şi te-am luat de mână; te-am păstrat ca să te fac alianţă pentru popor şi lumină pentru neamuri, să deschizi ochii celor orbi, să-i scoţi din închisoare pe cei captivi şi din temniţă, pe cei care locuiesc în întuneric» (Is 42,6 ş.u.). Există multă orbire spirituale chiar şi în comunităţile noastre creştine care au avut, de asemenea, deschiderea ochilor o dată cu botezul, pe care părinţii din vechime numeau «iluminare» (photismòs). Triumfă analfabetismul religios şi indiferenţa, cu toate catehezele de pregătire la Botez făcute din când în când, precum şi acelea mai sistematice puse în act pentru prima împărtăşanie şi pentru mir, în ciuda orelor de predare a religiei în şcolile de toate nivelele. Simţim cum iese la iveală, din această criză de întuneric spiritual, strigătul puternic al lui Bartimeu, pe care numai Isus îl poate auzi: «Isuse, fiul lui David, îndură-te de mine!». Acest strigăt să conducă angajarea tuturor celor botezaţi-iluminaţi (photizòmenoi) ca să dăruiască lumină prin cuvânt şi exemplu.
Ne este drept ghid vindecarea lui Bartimeu care, în mod semnificativ, este ultima minune povestită de Marcu înaintea Paştelui. Isus iese din Ierihon şi începe să urce spre Ierusalim pe vechea stradă romană Wadi di El-Kelt, o vale oribilă devenită faimoasă prin parabola Bunului Samaritean (Lc 10,29-37). Drumul său spre oraşul sfânt începuse tocmai cu vindecarea unui alt orb la Betsaida în Galileea (8,22-26). Îl purtaseră într-o mare confuzie a mulţimii, însă Isus l-a condus în afara cetăţii, ca şi când prea marea aglomeraţie îl împiedica să acţioneze. De acea dată, acţiunea taumaturgului a fost manipulată şi s-a desfăşurat în doi timpi succesivi: Isus, mai întâi i-a uns ochii orbului cu propria salivă, voind parcă să-l recreeze prin cuvântul său creator; apoi i-a impus mâinile ca un mod de a-şi concentra întreaga sa putere taumaturgică asupra lui. În sfârşit, l-a întrebat dacă vede ceva; orbul i-a răspuns că vedea lucrurile în mod confuz: Atunci i-a impus mâinile din nou şi orbul a văzut fiecare lucru în mod distinct.
Minunea a precedat mărturisirea lui Petru, originar şi el din Betsaida, la fel ca cel orb. Puţin după aceea, la Cezareea lui Filip, Petru va formula mărturia sa de credinţă mesianică într-o formă încă incompletă: «Tu eşti Cristosul», spusese. Formula avea nevoie de clarificări ulterioare, care va veni abia de Paşti, cu completarea că Cristos este şi Fiu al lui Dumnezeu. La Ierihon Isus realizează minunea asupra lui Bartimeu o singură dată şi fără vreo manipulare. Înseamnă că ne apropiem de revelarea deplină şi completă a misterului lui Isus Mesia (Cristos) şi Fiu al lui Dumnezeu, aşa cum vesteşte titlul evangheliei după Marcu. Chiar şi la Ierusalim Isus va vindeca un alt orb în Templu, aşa cum ne relatează evanghelistul Ioan. Paştele stă să deschidă ochii celor orbi, iar orbi sunt toţi cei care nu-l recunosc în totalitate pe Isus; printre aceştia sunt şi cei care-l urmează, care mai au încă o credinţă incompletă şi imatură.
Bartimeu trăia din cerşit, şi se aşezase într-un loc strategic, la ieşirea din sat, pe drumul spre Ierusalim, pentru că toţi pelerinii care se îndreptau spre oraşul sfânt de sărbători trebuiau să treacă pe acolo. De Paşti evreii pioşi erau îndemnaţi să ofere ajutor săracilor, deoarece aceea era sărbătoarea eliberării întregului popor şi, ca urmare, cu toţii aveau dreptul să sărbătorească. Isus, cu grupul care-l urma, trecea şi orbul a sesizat că exista o mişcare a mulţimii iar el şi-a ridicat vocea stridentă pentru a atrage atenţia trecătorilor. I-au spus că trecea Isus, taumaturgul din Galileea, iar Bartimeu cere ajutor strigând cu putere: «Fiul lui David, Isus, ai milă de mine!». Acea voce insistentă şi respingătoare deranja şi pentru faptul că evoca un mesianism politic, periculos la acea vreme. Au căutat să o reducă la tăcere, dar în zadar. Acel om striga şi mai tare.
Isus a auzit şi l-a chemat. Era pentru prima oară când auzea de la un bolnav invocarea numelui său ca om. Până atunci doar cei posedaţi de diavol au făcut-o cu un scop magic (Lc 4,34). Următoarea dată o va face hoţul răstignit alături de Isus (Lc 23,42). Invitaţia lui Isus a trecut din gură în gură până a ajuns la Bartimeu: «Curaj, ridică-te, te cheamă!». Evanghelistul anticipă aici un verb care apare în diferitele vindecări, dar care este specific pentru a indica învierea lui Isus: «ridică-te» (egeirêin). Ceea ce aşteaptă cel orb este un fel de înviere, o reîntoarcere la viaţa socială, anticipare a învierii lui Cristos (16,6). Când orbul a auzit că Isus îl chema, a sărit deodată, şi-a aruncat haina şi a fugit spre salvatorul său. Şi acest lucru este pentru Marcu un gest simbolic de începere a urmării, atunci când ne eliberăm de toate pentru a merge cu Isus. Dialogul dintre cei doi a fost rapid şi plin de afecţiune, pentru că s-a declanşat imediat o simpatie reciprocă.
Relatarea lui Marcu este plină de vitalitate, chiar dacă e esenţială. Întrebarea iniţială a lui Isus este mai curând formală: «Ce vrei să fac pentru tine?». El ştie deja despre ceea ce orbul a venit să-i ceară: lumina pentru ochii săi stinşi. Însă trebuie cumva să înceapă discursul şi să atragă atenţia asupra a ceea ce urma să facă. Isus vrea să audă cererea specifică chiar de la cel interesat. Răspunsul orbului este cel prevăzut, însă plin de o încredere puternică: «Rabbuni, să-mi recapăt vederea». Aşadar, nu este un om care s-a născut orb, pentru că vrea să-şi recapete vederea. Este unul dintre cei mulţi care au devenit orbi odată cu trecerea anilor sau din cauza unei infecţii luate. Aici numele este schimbat. Orbul se adresează lui Isus chemându-l «Rabbuni», adică «maestrul meu sau domnul meu», un titlu care indica la un loc veneraţie şi afecţiune. Acelaşi nume, cu un ton asemănător, îl va folosi Maria Magdalena aruncându-se la picioarele lui Cristos îndată după înviere (In 20,16).
Isus, pentru a face minunea, nu are nevoie să împlinească vreun gest şi nici să pronunţe formule terapeutice; spune în mod simplu: «Mergi, credinţa ta te-a mântuit». Vesteşte acelui om că încrederea sa a fost răsplătită. Vindecarea sa ia naştere din interiorul inimii sale câştigată de Cristos, nu dintr-un simplu contact exterior, care ar putea apărea ca fiind magic. Isus vrea să ne spună tuturor că numai încrederea în el, încredinţarea necondiţionată, vindecă orbirea noastră spirituală, pentru că stabileşte acel raport de simpatie şi de comuniune personală care îi permite lui Dumnezeu să intre în viaţa noastră şi s-o vindece din interior. Astfel nu vom mai orbecăi în dubiu, dar avem un punct de referinţă clar. Suntem cu Dumnezeu şi nu mai avem nimic de ce să ne temem.
