DUMINICA a XXVII-a DE PESTE AN

Pentru familie şi pentru copii

În vremea aceea, s-au apropiat fariseii și, ca să-l pună la încercare, îl întrebau pe Isus dacă îi este permis unui bărbat să-și lase femeia. Răspunzând, le-a zis: „Ce v-a poruncit Moise?” I-au spus: „Moise a permis să scrie un act de despărțire și s-o lase”. Isus le-a spus: „Din cauza împietririi inimii voastre v-a scris porunca aceasta. Însă, de la începutul creației, Dumnezeu i-a făcut bărbat și femeie; de aceea omul își va părăsi tatăl și mama și se va uni cu soția lui și cei doi vor fi un singur trup, astfel încât nu vor mai fi doi, ci un singur trup. Prin urmare, ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă”. Acasă, discipolii l-au întrebat din nou despre aceasta. El le-a spus: „Oricine își lasă femeia și se căsătorește cu alta, comite adulter cu ea. Și dacă ea, lăsându-și bărbatul, se căsătorește cu un altul, comite adulter”. Îi aduceau copii ca să-i atingă, dar discipolii îi certau. Văzând aceasta, Isus a fost cuprins de indignare și le-a spus: „Lăsați copiii să vină la mine, nu le interziceți, căci a unora ca aceștia este împărăția lui Dumnezeu. Adevăr vă spun, cine nu primește împărăția lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea”. Și, luându-i în brațe, îi binecuvânta punându-și mâinile peste ei. (Mc 10,2-16).

                                     _______________________________________
            Isus se îndreaptă spre Ierusalim şi coboară de-a lungul ţărmului oriental al Iordanului, în teritoriul Pereei, acolo unde Ioan boteza. Este înconjurat de o mulţime de pelerini care merg în cetatea sfântă, la una dintre sărbătorile anuale. El profită de aceasta pentru a-i învăţa. Inspiraţia pentru cateheza de azi îi este oferită de întrebarea unor farisei şi de atitudinea discipolilor. El vorbeşte despre familie şi despre copii, două argumente de un extrem interes pentru însoţitorii săi de călătorie şi pentru noi. Privitor la familie, abordează tema divorţului, deoarece asupra acestuia se reface întrebarea provocatoare a interlocutorului său: «Este permis unui bărbat să-şi lase femeia?». Era în vigoare o lege de divorţ, însă mulţi jurişti se întrebau în ce condiţii se putea obţine divorţul. Şcoala lui Shammai cerea motive serioase şi relevante pentru eliberarea sentinţei de divorţ, şcoala lui Hillel admitea până şi motivele cele mai banale; divorţul depindea numai de voinţa liberă a bărbatului. Se ştie că femeile erau marfă de schimb între familii şi, după voinţa lor, ele nu contau nimic; nu aveau nici un drept, ci numai îndatoriri de supunere totală. Erau mereu și numai soții cei care cereau și acordau divorțul. Copiii erau proprietatea bărbatului și numai el putea decide soarta lor. Așa cum se vede, lumea nu s-a schimbat prea mult, în special în unele sectoare ale societății.

            Pe Isus nu-l interesează subtilitățile omenești puse în discuție de rabini; el mută discursul asupra planului originar al lui Dumnezeu, creatorul familiei, cel descris în prima lectură de azi, pe care o recheamă în mod voit. Isus nu se oprește în a discuta eventualele falimente datorate limitelor și vulnerabilităților omului copleșit de păcatul original. Acele falimente nu anulează planul lui Dumnezeu fondat pe raportul iubirii indisolubile, care este înscris în natura bărbatului și a femeii. Indisolubilitatea căsătoriei este o lege radicală și un ideal care sintetizează voința lui Dumnezeu, iar oamenii nu-i vor putea schimba conținutul cu schimbătoarea lor sensibilitate culturală.

            Isus citează textul biblic cu o absolută claritate: «de la începutul creației, Dumnezeu i-a făcut bărbat și femeie; de aceea omul își va părăsi tatăl și mama și se va uni cu soția lui și cei doi vor fi un singur trup». (Gen 1,27; 2,24). Este însă doar un scurt comentariu ce-i aparține: «Astfel încât nu vor mai fi doi, ci un singur trup. Prin urmare, ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă». Înseamnă că, în ceea ce privește căsătoria, acesta este un lucru extrem de serios și angajant, nu un joc de sentimente trecătoare. Ea creează o unitate atât de profundă între soți încât îi face una, o fuziune de trupuri ce nu poate fi imitat. ”Eros”-ul, care este atracție, pasiune, eliberare sexuală, este încorporat, în căsătoria creștină, de ”agapă”, care este iubire-dar al lui Dumnezeu, comuniune spirituală, venerarea persoanei iubite, legătură indisolubilă. Toate acestea sunt rodul sacramentului pe care soții îl celebrează. Cu acest fel de iubire, Dumnezeu corijează rănile datorate păcatului original și face posibil acel ”să nu despartă ceea ce el a unit».

            În acest moment, farizeii îi contestă învățătura indicându-i posibilitatea divorțului oferit de legislația dată de Moise: «Moise a permis să scrie un act de despărțire». Însă Isus răspunde în mod decis că legea lui Moise era o concesie datorată «împietririi inimii» (schlerokardìa) poporului său, adică al insensibilității morale, al fragilității și a sclerozei credinței. El, prin evanghelia sa, vrea să ducă din nou căsătoria la puritatea sa originală, așa cum o voia Dumnezeu, înainte de a fi alterată de păcat. Isus a venit să repare greșeala enormă cauzată de păcatul de la origini, prin pătimirea sa, moartea și învierea; de aceea, acum le poate cere credincioșilor săi mai mult. Explică discipolilor că, drept consecință a acesteia, «oricine își lasă femeia și se căsătorește cu alta, comite adulter cu ea. Și dacă ea, lăsându-și bărbatul, se căsătorește cu un altul, comite adulter». Divorțul nu este o chestiune de documente oficiale, ci de o inimă împietrită de neînțelegere, de lipsa comunicării, de pierderea idealului și a credinței. Un creștin nu se poate resemna. 

            Pe lângă problema soților este și cea a fiilor, care sunt primele victime nevinovate ale divorțului, disputați și aruncați între un părinte și celălalt, fără un punct de referință stabil, cu costul de a le compromite educația și maturizarea lor umană. Este foarte bine cunoscută predilecția lui Isus față de copii, pentru naturalețea lor,  simplitatea și primirea lor, dar și pentru extrema lor vulnerabilitate în fața răutății umane tot mai ascunse. Conștienți de toate acestea, cei care tocmai ascultaseră cateheza sa despre familie, «i-au adus dinainte niște copii pentru a-i atinge». Ştiau că din el ieșea o putere salvatoare, capabilă să-i apere pe cei mici de pericole și de nenorocirile vieții. Se gândeau să-i încredințeze, punându-i sub ocrotirea sa.

            Discipolii nu au înțeles această profundă exigență de credință și au încercat să evite acest deranj adus lui Isus și îmbulzeala din partea acelor creaturi gălăgioase și pline de viață. Isus, văzând aceasta, «s-a înfuriat» (aganaktein). Este una dintre puținele dăți în care i se întâmplă s-o facă, însă este minunată această indignare a Fiului lui Dumnezeu care s-a făcut copil pentru a înțelege mai bine pe acele mici creaturi ale lui Dumnezeu și să se sintonizeze cu ei. Nu putea renunța la acel contact cordial cu partea cea mai curată și mai limpede a umanității, fără a se trăda pe sine însuși precum și vocația sa. Exista o asemănare între nevinovăția lui și cea a copiilor, îi unea o comuniune profundă, el vedea în ei oglindirea paradisului lui Dumnezeu, oglinda iubirii tandre a tatălui. 

            Atunci a pronunțat una dintre frazele cele mai intense ale doctrinei sale: «Lăsați copiii să vină la mine, nu le interziceți, căci a unora ca aceștia este împărăția lui Dumnezeu». Ca reacție la gestul de deranj al discipolilor, nu le-a impus doar mâinile, ci i-a și îmbrățișat cu afecțiune și i-a binecuvântat cu căldură. Iubirea lui Isus este mereu aceea care ocrotește și însoțește copiii, care sunt cele dintâi victime ale separării dintre soți. Nimeni nu-i poate îndepărta de familiaritatea plină de căldură a lui Dumnezeu, care se îngrijește de ei, deoarece el nu poate rămâne indiferent în fața situației lor dramatice. Un psalm cântă această certitudine minunată: «Tatăl meu și mama mea m-au părăsit, însă Domnul m-a primit» (Ps 27,10). Este valabil pentru toți, dar în special pentru cei care sunt victime ale dramelor familiare.