În vremea aceea, s-au apropiat fariseii și, ca să-l pună la încercare, îl întrebau pe Isus dacă îi este permis unui bărbat să-și lase femeia. Răspunzând, le-a zis: „Ce v-a poruncit Moise?” I-au spus: „Moise a permis să scrie un act de despărțire și s-o lase”. Isus le-a spus: „Din cauza împietririi inimii voastre v-a scris porunca aceasta. Însă, de la începutul creației, Dumnezeu i-a făcut bărbat și femeie; de aceea omul își va părăsi tatăl și mama și se va uni cu soția lui și cei doi vor fi un singur trup, astfel încât nu vor mai fi doi, ci un singur trup. Prin urmare, ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă”. Acasă, discipolii l-au întrebat din nou despre aceasta. El le-a spus: „Oricine își lasă femeia și se căsătorește cu alta, comite adulter cu ea. Și dacă ea, lăsându-și bărbatul, se căsătorește cu un altul, comite adulter”.
Îi aduceau copii ca să-i atingă, dar discipolii îi certau. Văzând aceasta, Isus a fost cuprins de indignare și le-a spus: „Lăsați copiii să vină la mine, nu le interziceți, căci a unora ca aceștia este împărăția lui Dumnezeu. Adevăr vă spun, cine nu primește împărăția lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea”. Și, luându-i în brațe, îi binecuvânta punându-și mâinile peste ei. (Mc 10,2-16).
————————–
Evanghelia din această duminică vorbeşte despre indisolubilitatea căsătoriei. Oare se mai poate urma această poruncă astăzi? Aşa cum ştim, nicio pagină din Evanghelie nu este „facultativă” nici astăzi, aşa cum nu a fost şi nici nu va fi mereu. Dacă ascultăm cuvintele lui Isus care se referă la realitatea concretă, avem senzaţia că nu sunt pe măsura puterilor omeneşti, şi cu toate acestea simţim în inima noastră că spun adevărul. Într-adevăr, Duhul Sfânt este cel care le-a dat putere discipolilor să îndeplinească cuvintele Domnului, nu capacităţile lor umane.
Dacă vrem să lipim mesajul Evangheliei de capacitatea umană, fără puterea mântuirii lui Cristos, această tentativă devine un moralism ipocrit sau o utopie falimentară.
Vrem să vorbim despre iubirea faţă de duşmani? Despre faptul că este imposibil să-l slujeşti pe Dumnezeu, dacă eşti subjugat de bani? Despre faptul de a fi persecutaţi din cauza Evangheliei? De a renunţa la noi înşine? Despre acceptarea crucii? Nimic dintre acestea nu se pot face fără viaţa nouă primită de la Cristos.
În această perspectivă se încadrează şi indisolubilitatea căsătoriei.
Ceea ce afirmă Isus are rădăcini puternice în realitatea umană.
Într-adevăr, se poate pune întrebarea: de ce căsătoria ar trebuie să fie de nedespărţit? Foarte simplu: fiindcă orice relaţie autentică este indisolubilă, cu atât mai mult o dragoste adevărată… Dacă îl urăşti pe tatăl tău şi fugi în Australia pentru a nu-l mai vedea, el rămâne totuşi tatăl tău. Dacă fratele tău îşi schimbă numele de familie, el rămâne fratele tău, fiindcă aşa este, indiferent cum se cheamă.
Un prieten autentic rămâne aşa indiferent de ce se întâmplă, altfel înseamnă că nu a fost niciodată un prieten.
Raporturile umane adevărate sunt pentru totdeauna, altfel ar fi doar un fel de calcule, de interese: sunt prietenul tău, tatăl tău, soţul sau fratele tău, până când beneficiez de pe urma aceasta. Când voi considera că nu îmi mai eşti util, du-te pe drumul tău!
Ar trebui să se pună întrebarea dacă persoanele ajung la sacramentul căsătoriei având însuşirile esenţiale, dintre care două sunt fundamentale: dacă au fost deschise la mântuirea oferită de Cristos şi de Biserică, şi astfel s-au deschis la „viaţa nouă” care le poate garanta iubirea fără limite, şi dacă au constatat existenţa acestui tip de relaţie între ei. Înainte de ritualul căsătoriei, într-adevăr, se pun trei întrebări tocmai pentru a clarifica acest aspect.
Dar multe căsătorii eşuează prea des. Este inevitabil acest lucru pentru că mulţi soţi şi soţii sunt ca nişte persoane care escaladează Everestul cu adidaşi. Câteva întâlniri pentru cursul prematrimonial, amestecate cu un fel de religiozitate sentimentală, cu tradiţia şi cu imaginea de „bisericuţă simpatică”, nu sunt o structură puternică, necesară pentru a escalada muntele iubirii necondiţionate care izvorăşte din milostivirea infinită a lui Cristos, şi pe care căsătoria o celebrează în mod sacramental.
Responsabilitatea falimentului căsătoriilor sacramentale este în principal a noastră, a preoţilor, pentru că admitem la celebrarea căsătoriei persoane care nu îndeplinesc condiţiile minime pentru ca o căsătorie să poată rezista în timp.
Atunci, ce trebuie să facem?
Trebuie să conştientizăm faptul că toţi avem nevoie – pentru a fi soţi, preoţi, părinţi, prieteni – să fim copilaşul din textul evanghelic, acela pe care Isus îl ia în braţe şi îl binecuvântează, şi astfel să intrăm ca nişte copilaşi, oameni noi, în Împărăţia Cerurilor. Adică trebuie să ne lăsăm iubiţi în mod necondiţionat, pentru ca Dumnezeu să reverse în inimile noastre veşnicia şi iubirea sa indisolubilă.
(Comentariu de P. Fabio Rosini)
