DUMINICA A XXVII-A DE PESTE AN

Viața ca slujire a lui Dumnezeu și a aproapelui

În acel timp, apostolii i-au spus Domnului: „Măreşte-ne credinţa!”.  Iar Domnul a spus: „Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi spune sicomorului acestuia: «Dezrădăcinează-te şi plantează-te în mare!» şi v-ar asculta. Cine dintre voi, având un servitor la arat sau la păstorit, când acesta se întoarce de la câmp îi va spune: «Vino îndată şi aşază-te la masă!».  Nu-i va spune mai degrabă: «Pregăteşte-mi ceva pentru cină, încinge-te ca să-mi slujeşti până când voi mânca şi voi bea eu, după aceea vei mânca şi vei bea şi tu!»?  Oare e nevoie să-i mulţumească servitorului că a făcut cele poruncite? Tot aşa şi voi, când faceţi toate cele care vă sunt poruncite, spuneţi: «Suntem servitori inutili, am făcut ceea ce eram datori să facem»”.

 (Lc 17,5-10)

                          ——————————————

Două sunt învățăturile cuprinse în acest scurt text evanghelic: puterea credinței și slujirea credincioasă și dezinteresată. Din punct de vedere evanghelic acestea două sunt legate împreună: Doar o credință vie și puternică face minunea de a dezrădăcina  copacul egoismului nostru și să ne orienteze la o viață în slujirea lui Dumnezeu fără calcule și fără a ne obosi. Amândouă concepte sunt cuprinse în răspunsul lui Isus la întrebarea clară a apostolilor și într-o scurtă parabolă care face apel la experiența ascultătorilor. E greu de spus când și unde a dat Isus aceste învățături pe care evanghelistul le-a pus împreună, fără o indicație precisă, punând totul în vasta complexitate a învățăturilor semănate de-a lungul călătoriei pe care Isus o parcurge către Ierusalim, pentru a îmbrățișa crucea (17,11). Învățătura este adresată «apostolilor», dar ei sunt văzuți de Luca ca și reprezentanți ai viitorilor creștini angajați în urmarea lui Isus.

            Apostolii sunt cei doisprezece aleși personal de Isus, chemați pe nume (6,13-16), ca noi părinți ai poporului lui Dumnezeu de el constituit, imagine ai celor doisprezece patriarhi care stăteau la originea celor douăsprezece triburi ale lui Israel. Ei sunt primii care sunt trimiși în misiune înaintea lui «să anunțe împărăția lui Dumnezeu și să vindece bolnavii» (9,1-6). Din acea misiune se întorseseră entuziaasmați și îi povestesc lui Isus despre minunile săvârșite. Poate acea primă experiență misionară îi învățase că era nevoie de un supliment de credință pentru a reuși să facă mai bine și mai mult. De aici cererea adresată Domnului, pe care toți vrem să o facem a noastră: «Întărește credința noastră!» Vrea să spună: mărește, fortifică, întărește credința noastră, dă-ne o măsură mai mare pentru a o duce între oameni.

            Isus spune că credința nu se măsoară în cantitate, dar în calitate. Ajunge o credință mică cât un grăunte de muștar pentru a dezrădăcina un copac bine plantat. Micimea la care Isus face aluzie era cunoscută în acel ambient atât de mult, încât el a compus o scurtă parabolă a împărăției (13,19). Ne-a invitat să privim dezvoltarea minunată a grăuntelui de muștar care este mic precum un purece, dar care devine un copac înalt chiar mai mult de trei metri, capabil să primească păsările între ramurile sale. Grăuntele de muștar este mic, dar plină de o mare vitalitate și rezistență încât poate crește ca un copac chiar și în terenul uscat de pe marginea străzii. Sigur că nu face concurență cu dudul, copac robust și cu rădăcini adânci, care crește și acesta pe marginea drumului. Dar imaginea transferată în planul credinței, ne arată că ajunge o credință mică ca un grăunte de muștar, care poate dezrădăcina un dud și să fie mutat de pe țărm în mijlocul lacului Tiberiade. Matei și Marcu spun chiar că se poate muta și un munte.

            Deci cu o credință mică dar vie și plină de viață, imposibilul devine posibil, pentru că ceea ce este imposibil pentru oameni, este posibil pentru Dumnezeu (18,27), pentru că nimic nu e imposibil la Dumnezeu pentru cine crede cu tărie în el. Acest lucru îl amintește îngerul Gabriel Mariei, vestindu-i maternitatea sa virginală și acea târzie a Elisabetei (1,37), făcând referință la acele certitudinii date de Dumnezeu lui Abraham, primul care crede, în a-i anunța nașterea extraordinară a lui Isac, la vârstă înaintată (Gn 18,14). Este certitudinea ce trebuie să însoțească orice creștin în rugăciunea sa către Dumnezeu, dincolo de modesta sa acțiune de apostolat (Mc 11,24).

            Pe această putere a credinței este fondată viața ca și slujire pe care fiecare creștin este chemat să o trăiască. Isus spune acest lucru cu o parabolă bazată pe trei întrebări care fac apel la experiența, cel puțin indirectă a ascultătorilor săi. Sigur, că nici una dintre persoanele care ascultau parabola, nu aveau vreun sclav în serviciul său, dar toți știau ce se întâmpla în casele domnilor. La această cunoaștere face apel Isus în metafora sa. Sclavul, în societatea timpului, nu avea drepturi, doar obligații. Trebuia să fie mereu disponibil și neobosit la poruncile stăpânului.  Situația pe care Isus o descrie pentru noi este iritantă și neplăcută, dar fotografiază cu realism sclavia inumană din timpul său. De aceea el îi întreabă pe ascultători dacă au văzut vreodată un stăpân care nu își exploatează sclavul în orice moment. Sigur că nu vrea să facă o evaluare a sclaviei, vrea doar să se refere la situația prezentă în lumea în care el și ascultătorii săi trăiau.

            Isus nu intenționează să compare modul de a acționa a lui Dumnezeu cu comportamentul acestui stăpân exigent. Parabola nu vrea să transmită o nouă imagine a lui Dumnezeu, aceea a unui Dumnezeu-stăpân în contrast cu aceea a unui Dumnezeu-tată descrisă de multe ori în evanghelie. Înăuntrul a toate acestea este un sens puternic de suveranitate caritativă a lui Dumnezeu, pentru ca noi să înțelegem că nu facem niciodată destul. Dar este totuși o viziune parțială a lui Dumnezeu, nu o viziune totală. Atenția celui care ascultă nu este concentrată asupra acțiunii lui Dumnezeu, dar asupra comportamentului sclavului. La aceasta tinte finalul povestirii, care ni-l dă ca exemplu pe sclav, nu pe stăpân. Sclavul simțea că trebuie să asculte mereu, fără a se plânge și fără a nu pretinde nimic în schimbul serviciului său. Cu această parabolă, Isus încearcă doar să dărâme mentalitatea farizaică care putea să-i molipsească pe discipolii săi. Aceasta, vedea raportul cu Dumnezeu în mod contractual: era suficient să îndeplinești anumite acțiuni conform legii mozaice, pentru a se simți în pace cu Dumnezeu, a se condidera drepți și a avea dreptul la recompensă.

            Isus vrea să spună că nu se slujește lui Dumnezeu asemenea unui salariat, care calculează salariul în raport cu cantitatea de muncă prestată. Vorbise foarte clar despre acest aspect în parabola muncitorilor chemați la diferite ore din zi și plătiți toți cu un denar (Mt 20,1-16).

Creștinul trebuie să știe că relația cu Dumnezeu este fondat nu pe interes, dar pe iubire. Este adevărat că sclavul despre care se vorbește nu acționează din iubire, dar el simte că îi datorează totul stăpânului său pentru condiția sa, așa cum cel ce crede, simte că-i datorează totul lui Dumnezeu, în planul iubirii. El nu întreabă cât îi datorează Dumnezeu, dar cât îi datorează el lui Dumnezeu, de aceea evită orice pretenție că ar merita ceva, cum a făcut farizeul, care se compară cu vameșul, în parabola pe care Luca ne-o va prezenta mai departe (18,9-14). Adevărata iubire către Dumnezeu cere o angajare fără limite, ca și aceea a lui Isus care a iubit până își da viața, o iubire care este ascultare totală a voinței sale, fără calcule, fără pretenții, fără a cere, fără mândrie.

     Încheierea sună un pic dramatic pentru urechile noastre: «când ați fi făcut totul…spuneți suntem servitori inutili». Isus nu vrea să spună că Dumnezeu nu ia în considerare ceea ce noi facem pentru el. Dumnezeu apreciază mult ceea ce noi facem pentru El, așa cum spune parabola talanților (Mt 25,14-23). Isus vrea doar să ne învețe umilința și modestia în comportamentul nostru. Nu trebuie să credem că suntem salvatorii lumii, dacă am făcut ceva bun, este doar de apreciat.