Schimbarea mentalităţii lumeşti
În timpul acela, plecând de acolo, Isus străbătea Galileea și nu voia ca cineva să știe, căci îi învăța pe discipolii săi și le spunea: „Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor și îl vor ucide, iar după ce îl vor ucide, a treia zi va învia”. Ei, însă, nu înțelegeau cuvântul și se temeau să-l întrebe. Au venit la Cafarnaum și, când erau în casă, i-a întrebat: „Despre ce ați discutat pe drum?” Însă ei tăceau, căci pe drum discutaseră unii cu alții despre cine este mai mare. Așezându-se, s-a adresat celor doisprezece și le-a spus: „Dacă cineva vrea să fie primul, să fie ultimul dintre toți și slujitorul tuturor”. Și, luând un copilaș, l-a așezat în mijlocul lor, apoi, luându-l în brațe, le-a spus: „Oricine primește un astfel de copilaș, în numele meu, pe mine mă primește; iar cine mă primește pe mine, nu pe mine mă primește, ci pe acela care m-a trimis”. (Mc 9,30-37)
________________________________________
Probabil că le-au răsunat ca fiind stranii şi de neînţeles discipolilor lui Isus cele trei învăţături relatate în evanghelia de azi. Traduse în mod simplu, ele ar suna astfel: Isus merge în întâmpinarea unui destin sigur de moarte şi de înviere, cel mai mare trebuie să devină mic şi slujitor, slujirea şi primirea creştină este rezervată celor mai mici şi celor mai săraci. Aceasta este o învăţătură paradoxală, inacceptabilă de aceia care cultivă idei mesianice de mărire şi de succes. Pentru acea mână de galileeni entuziaşti care-l urmează pe Isus, Mesia trebuia să fie un erou naţional, conducătorul unei revolte anti-imperialiste, întemeietorul unui regat uman fără pereche, mereu victorios împotriva duşmanilor. Se gândeau că Isus ar avea în mână, în acest scop, o formidabilă armă: puterea uimitoarelor sale minuni. El, în schimb, prevedea pentru sine că va fi ucis şi va muri. Este adevărat că a vorbit şi de înviere, însă nimeni nu ştia ce anume ar însemna un astfel de lucru misterios. Singura reacţie a celor ce-l urmau era aceea de a se închide în sine înşişi şi de a se preface că nu aud, continuând să cultive gânduri de măreţie. Este greu pentru fiecare dintre noi să renunţăm la propriile idei şi convingeri înrădăcinate profund, şi să ascultăm cuvântul răscolitor al lui Dumnezeu care ne invită să schimbăm modul nostru de a gândi şi de a vorbi. Să încercăm de a asculta.
Suntem într-un moment de cotitură din viaţa lui Isus: el a încheiat acum apostolatul său în Galileea şi se porneşte încet, chiar prin continue devieri, spre Ierusalim, unde îl aşteaptă destinul său final. De-a lungul drumului îi învaţă pe discipolii săi şi îi pregăteşte pentru evenimentele tragice care îl aşteaptă. Punctul de ruptură şi cel al unui nou început în viaţa sa este constituit de experienţa luminoasă de pe Tabor (9,2-8). El ajunsese aici pentru a primi un nou impuls printr-o noapte de rugăciune şi prin consultarea Scripturilor reprezentate de Moise (Legea) şi Ilie (Profeţii). După acea noapte luminoasă, el traversează Galileea, însă aproape în mod ascuns; nu vrea ca să se ştie.
S-a încheiat anotimpul mulţimilor numeroase, a predicilor publice, a minunilor uimitoare. Este timpul să fie înfruntate evenimentele decisive ale mântuirii spirituale, pe care le-a adus cu moartea şi învierea sa. Aceasta este adevărata operă pe care Tatăl i-a încredinţat-o. Ar vrea să-i facă pe discipoli să înţeleagă, însă este o situaţie anevoioasă. Însă Isus nu se descurajează, nu renunţă; continuă să-i înveţe pe cei care-l urmează lucruri dificile de acceptat: «Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor și îl vor ucide, iar după ce îl vor ucide, a treia zi va învia». O perspectivă clară, chiar dacă este tragică: Nu puteau exista neînţelegeri sau contestaţii.
Discipolii, rezistenţi la acest discurs, nici nu se întreabă măcar cine îl va da la moarte pe Isus. Dacă l-ar fi întrebat, maestrul le-ar fi răspuns, neliniştindu-i şi mai mult, deoarece tocmai Tatăl ar fi fost cel care-l va da la moarte pe Isus. Ar fi spus: cum poate un tată să-l dea la moarte pe fiul său preaiubit? Doar Dumnezeu putea să conceapă şi să realizeze un proiect atât de straniu şi ieşit din comun. Motivul este închis în misterul lui Dumnezeu, care l-a realizat împotriva oricărei aşteptări umane. Isus a venit să împlinească acea misterioasă voinţă paternă şi nu se îndepărtează de acesta nici măcar un milimetru. Este hrana sa, sarcina sa, scopul ultim al vieţii sale. Ne-a făcut şi pe noi să înţelegem asta atunci când ne-a învăţat să spunem «facă-se voia ta», în rugăciunea pe care el ne-a sugerat-o. El însuşi, în Ghetsemani, s-a încredinţat acelei voinţe părinteşti, spunând cu o suferinţă extremă: «Abbà! (Tată!) Pentru tine totul este posibil; îndepărtează de la mine paharul acesta, însă nu ceea ce vreau eu, dar ceea ce vrei tu» (Mc 14,36). Puţin după aceea, trezindu-i pe apostolii adormiţi, repetă ceea ce anunţase în Galileea, specificând: «A venit ceasul. Iată, Fiul Omului este dat pe mâna păcătoșilor» (14,41). Acei păcătoşi care l-au prins sunt «arhiereii şi cărturarii», într-un cuvânt, membrii Sinedriului. Ei îl vor condamna la moarte şi-l vor da pe mâna păgânilor» (10,33).
Ne dăm seama cu uşurinţă cum o astfel de perspectivă a rezultat să fie total neînţeleasă şi supărătoare pentru discipoli. Drept urmare, ei evită să-i ceară explicaţii şi elimină imediat discursul incomod din sufletul lor. Asta o dovedeşte faptul că, de-a lungul drumului, discuţia lor urmează cu totul un alt curs. O dată sosiţi în casa lui Petru la Cafarnaum, Isus, pentru a-i face conştienţi, îi întreabă despre ce anume discutau pe drum. Prinşi la colţ, ei tac, pentru că discutau despre cine ar fi cel mai mare, primul (pròtos). Isus vede clar că ei au nevoie de o lecţie puternică de viaţă, de aceea se pune dinainte ca un maestru şi, cu calm, începe aşa: «Dacă cineva vrea să fie primul (pròtos), să fie ultimul (èschatos) dintre toţi şi slujitorul (diàkonos) tuturor».
Sunt cuvinte pronunţate cu calm şi seninătate, fără polemică, dar sunt ca loviturile de secure ce se abat neîndurător asupra orgoliului nostru şi lovesc fără milă nervii descoperiţi ai sensibilităţii şi ambiţiei noastre. Cum să te reduci ca să trăieşti pe ultimul loc şi să fii slujitorul tuturor? Într-un cuvânt, cum să-ţi distrugi propria viaţă în acest fel? Ne simţim în sintonie cu discipolii, care au rămas şocaţi şi dezorientaţi în faţa unui asemenea discurs. Cu toate acestea, acesta este singurul drum posibil pentru unul care crede în Isus Cristos.
Isus indică, acum, în ce direcţie trebuie s-o ia slujirea umilă a celor care-l urmează. El pune împreună, pentru lecţia sa, instrumentele clasice ale pedagogiei populare realizate din cuvinte şi gesturi semnificative: «Luând un copilaș, l-a așezat în mijlocul lor, apoi, luându-l în brațe, le-a spus: Oricine primește un astfel de copilaș, în numele meu, pe mine mă primește». Voia să spună că cei care au nevoie de slujire sunt cei mici şi săracii pământului. Creştinul, care se consideră cel din urmă, trebuie să se simtă în largul lui cu cei din urmă. Prin această descriere atât de simplă şi intuitivă, Isus a hrănit fantezia Caritas – urilor noastre şi ale centrelor noastre misionare, dar şi creativitatea caritativă a multor sfinţi.
Iau naştere de aici operele de asistenţă a săracilor şi a ultimilor, care-i au mereu în faţă pe copii, persoanele cele mai slabe şi vulnerabile. De aici au luat naştere adopţiile la distanţă a copiilor şi, acum, cea a familiilor sărace în întregime. Gestul plin de afecţiune al lui Isus, care îl îmbrăţişează pe copilul pus în centrul cercului celor Doisprezece, este în totalitate un program şi a fost o lecţie importantă. Creştinului îi este permis doar să slujească cu mare iubire, cu sensibilitate şi delicateţe maximă, respectând mereu demnitatea fiecărei persoane care are nevoie de primire. Poate că va trebui să schimbăm ceva în viaţa noastră.
