În timpul acela, plecând de acolo, Isus străbătea Galileea și nu voia ca cineva să știe, căci îi învăța pe discipolii săi și le spunea: „Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor și îl vor ucide, iar după ce îl vor ucide, a treia zi va învia”. Ei, însă, nu înțelegeau cuvântul și se temeau să-l întrebe. Au venit la Cafarnaum și, când erau în casă, i-a întrebat: „Despre ce ați discutat pe drum?” Însă ei tăceau, căci pe drum discutaseră unii cu alții despre cine este mai mare. Așezându-se, s-a adresat celor doisprezece și le-a spus: „Dacă cineva vrea să fie primul, să fie ultimul dintre toți și slujitorul tuturor”. Și, luând un copilaș, l-a așezat în mijlocul lor, apoi, luându-l în brațe, le-a spus: „Oricine primește un astfel de copilaș, în numele meu, pe mine mă primește; iar cine mă primește pe mine, nu pe mine mă primește, ci pe acela care m-a trimis”. (Mc 9,30-37)
————————
„Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi îl vor ucide, iar după ce îl vor ucide, a treia zi va învia”.
De obicei ne lăsăm copleşiţi de prima parte a acestei fraze, atât de tragică, şi nu mai acordăm atenţie anunţului învierii. Dar într-o călătorie ceea ce contează este destinaţia, nu parcursul în sine. Un itinerar – nu contează cât de interesant sau comod ar fi – care duce la un dezastru sau la moarte, este un parcurs greşit. În schimb, calea cea dreaptă este cea care duce la viaţă, dar aceasta poate presupune durere şi austeritate. Strategia lui Dumnezeu ne conduce, prin intermediul realităţii umane, uneori foarte amară, spre viaţa deplină. Este asemenea naşterii, care în sine este dureroasă, dar care este începutul unei noi vieţi.
Discipolii nu acceptă un astfel de sfârşit, nu acceptă drumul pe care Cristos îl descrie. Într-adevăr, în anunţurile lui Isus referitoare la drumul pe care îl va parcurge spre înviere există mereu o reacţie de neînţelegere şi de refuz al acestei posibilităţi.
În cazul nostru avem o situaţie de neînţelegere din partea discipolilor: în timp ce Isus le vorbea despre umilinţa sa din ascultare faţă de Tatăl, de suferinţa care conduce la viaţă, ei încep să discute despre cine ar fi fost cel mai vrednic dintre ei. Este o confruntare între două viziuni diferite.
Mentalitatea umană, tocmai pentru că este umană, este fragilă şi ameninţată de „nimic”; ea suferă prin natura sa la durere şi la senzaţia de nimic. Această teroare primordială impune o trăire a vieţii plecând de la propria apărare şi de la asigurarea propriei identităţi. De aceea teama de a fi pe un loc inferior duce la această discuţie a discipolilor ce aveau mentalitatea respectivă. Dorinţa de a învinge, de a fi primul, de a fi cel mai mare, este încercarea de a ne nega propria mizerie a fiinţei noastre.
Dacă nu privesc la Dumnezeu şi nu mă abandonez iubirii sale, atunci trebuie să găsesc altundeva sprijinul meu, creându-mi clasificări în care demonstrez, prin orice modalitate, că sunt deasupra celorlalţi. Am senzaţia că sunt mereu în competiţie, prin urmare îi critic pe „rivali” şi sunt obsesionat de rezultatele mele.
Acest lucru cu siguranţă nu mă conduce la viaţa adevărată.
Cristos nu are nevoie de aceste strategii, fiindcă existenţa sa este înrădăcinată în Tatăl care este viaţa. Secretul său este acesta: ştie că viaţa vine de la Tatăl şi că tot la El se întoarce. Isus spune: „Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor”, dar ştie că nu va fi mereu în mâinile lor, ci în cele ale lui Dumnezeu. Oamenii îl vor ucide, dar Tatăl îl va aduce din nou la viaţă.
Trebuie să ne lăsăm inundaţi de această lumină. Tatăl nu ne părăseşte, drumul vieţii nu trebuie să fim unul în care să fim obsesionaţi de „nimicul existenţial”, ci un drum în care „nimicul” devine un loc în care să ne încredinţăm Providenţei.
Să ne încredinţăm lui Dumnezeu în acele situaţii care ne provoacă nelinişte, recunoscând că anumite ispite ale rivalităţii şi ale autoafirmării sunt „scurtături” care nu duc nicăieri.
Este vorba despre a trăi ca nişte copii în braţele tatălui, asemenea „ Fiului unic al lui Dumnezeu, cel care este spre pieptul Tatălui” (In 1,18).
(Comentariu P. Fabio Rosini)
