Trăim pentru a sluji, nu pentru a fi slujiţi
În vremea aceea, Iacob şi Ioan, fiii lui Zebedeu, au venit la el şi i-au spus: „învăţătorule, vrem să faci pentru noi ceea ce îţi cerem”. El le-a spus: „Ce vreţi să fac pentru voi?” Atunci ei i-au spus: „Fă-ne să stăm unul la dreapta şi altul la stânga ta în gloria ta”. Dar Isus le-a spus: „Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi să beţi potirul pe care-l beau eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care eu sunt botezat?” Ei i-au spus: Putem”. Iar Isus le-a zis: „Potirul pe care-l beau eu îl veţi bea, iar cu botezul cu care sunt botezat eu veţi fi botezaţi. Însă, a sta la dreapta sau la stânga mea, nu eu trebuie să dau, ci este pentru cei cărora le-a fost pregătit”.
Când au auzit, cei zece au fost cuprinşi de indignare faţă de Iacob şi Ioan. Chemându-i la sine, Isus le-a spus: „Voi ştiţi că cei care sunt consideraţi conducători ai popoarelor le domină şi cei mari dintre ei îşi fac simţită puterea asupra lor. Dar între voi să nu fie aşa. Dimpotrivă, cine vrea să devină mare între voi să fie slujitorul vostru şi cine vrea să fie primul între voi să fie servitorul tuturor. Pentru că nici Fiul Omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi”. (Mc 10,35-45)
__________________________________________
Nu este rea aspiraţia de a îmbunătăţi propria condiţie socială şi economică, este un stimul natural de acţiune al oricărui om, în special când îndărătul acestei ambiţii sănătoase există voinţa de a se face util familiei şi societăţii. Este vorba despre persoane capabile şi competente, puse în mişcare de conştiinţa de a avea calităţi şi carisme ce trebuie fructificate şi puse în slujba celorlalţi. Este, însă, de condamnat carierismul, parvenitismul celui care vrea să ajungă posturi de comandă, dând din coate şi profitând de prietenii şi susţineri politice cu orice preţ, chiar şi prin corupţie şi mită. În acest caz sunt cei care acoperă propria incompetenţă, prin presiuni şi recomandări. În acest caz este vorba despre subiecţi periculoşi, de care să ne ferim. Puterea este o ispită subtilă şi devastatoare, Isus respingând-o cu decizie pe munte, unde diavolul îl condusese pentru a-i arăta de sus societăţile cele mai bogate şi puternice, împărăţiile pământului (Mt 4,8-10). În evanghelia de azi, el dictează regulile pentru o sănătoasă folosire a capacităţilor şi competenţelor noastre. Îşi dă seama în mod real că societatea şi cultura de atunci şi de azi se mişcă într-o cu totul altă direcţie. Nu este nici prima, nici ultima dată când evanghelia contestă atitudini umane dezordonate şi egoiste, indicând calea dreaptă a echilibrului moral.
Suntem încă pe drumul care urcă din Galileea la Ierusalim, Isus este în călătorie, de data aceasta însă spre Paştele morţii şi învierii sale. De puţină vreme a spus pe drum, prezicând în termeni clari, pentru a treia oară despre pătimirea care precede relatarea noastră, specificând că «Fiul Omului va fi dat pe mâna arhiereilor şi a cărturarilor; îl vor condamna la moarte şi-l vor da pe mâna păgânilor. Aceştia îşi vor bate joc de el, îl vor scuipa, îl vor biciui şi-l vor ucide, dar după trei zile va învia» (Mc 10,33 ş.u.). De aceea, sună cu atât mai lipsită de tonalitate şi cu totul în afară cererea celor doi fraţi, Iacob şi Ioan, ca să aibă un loc privilegiat lângă Isus în gloria sa viitoare. Matei ne spune că cererea celor doi a fost prezentată personal de mama acestora, Salomeea, care îl urma pe Isus cu afecţiune şi dăruită slujirii sale (Mt 20,20). Se pare că rugămintea s-ar fi concordat în familie. Aceasta îl punea pe Isus într-o serioasă dificultate. Duminica trecută îl auzeam pe Petru amintindu-i lui Isus despre generozitatea cu care el şi tovarăşii lui l-au urmat, însă apostolul nu ceruse nimic în schimb. Acum cei doi fraţi cer primele ministere în «împărăţie», pe care Isus le va stabili asupra lumii, şi pentru faptul că Isus le asigurase lor «să primească însutit acum, în timpul acesta, iar în veacul care va veni, viaţa veşnică» (Mc 10,30). Nu înţelesese că acel însutit nu poate fi calculat în termeni de economie reală, ci în termeni de bogăţie spirituală.
Poate că întrebarea se baza şi pe faptul că Isus, vorbind despre pătimirea şi învierea sa, se arăta pe sine însuşi cu numele de «Fiu al omului». Acest aspect rechema o pagină cunoscută din profetul Daniel, folosită ca profeţie şi de Cristos (14,62). Ea descria întronarea divină a acestui personaj mesianic misterios, astfel: «Iată, cineva ca un Fiu al Omului venea pe norii cerului. Lui i s-au dat stăpânirea,gloria şi domnia şi toate popoarele, neamurile şi limbile îl slujesc. Stăpânirea lui este o stăpânire veşnică, ce nu va trece, şi domnia lui nu va fi distrusă» (Dn 7,13 ş.u.). Însuşi Isus le garantase apostolilor: «Voi care m-aţi urmat, la reînnoirea tuturor lucrurilor, când Fiul Omului va sta pe tronul măririi sale, veţi sta şi voi pe douăsprezece tronuri ca să judecaţi cele douăsprezece triburi ale lui Israel» (Mt 19,28). Erau multe lucruri care să pună pătimirea, abia descrisă prin detalii pline de cruzime, pe locul doi, şi chiar să fie eliminată la nivel psihologic, pentru că era mult prea tristă şi dramatică; nici nu voiau să audă vorbindu-se despre asta. Ceea ce îi interesa pe ei era mărirea Fiului omului şi locul lor pe scaune de domnie alături de el. La acestea fac referinţă cei doi fraţi, cerând să le poată fi asigurate primele două.
Răspunsul lui Isus dezamăgeşte: «Nu ştiţi ce cereţi». Calea spre mărire este drumul crucii, lung şi dificil. Cei doi au capacitatea şi puterea ca să-l urmeze? Isus foloseşte două imagini obişnuite pe care el însuşi le aplica sieşi: potirul şi botezul. Potirul are o semnificaţie contrastantă: indică durerea şi moartea (Ps 75,9), dar şi mântuirea şi bucuria (Ps 116,13). Isus o foloseşte aici şi în altă parte drept simbol al morţii sale violente (14,36). Botezul are aici semnificaţia etimologică de «scufundare» în durere şi în moarte (Ps 69,2 ş.u.). Acesta va fi botezul de sânge al martirilor creştini. Cei doi fraţi, cu un pic de nesăbuinţă tinerească, se declară pregătiţi să înfrunte pericolele descrise. Însă Isus refuză să le garanteze anticipat locurile cerute.
În ciuda acestei respingeri, ceilalţi zece se ridică şi protestează împotriva celor doi fraţi care au îndrăznit să-i depăşească. Joacă încă în ambiţiile lor, gelozii şi rivalităţi egoiste. Isus îi convoacă şi le trasează un tip de societate total diferită de cea pe care o cunosc. El le descrie două imagini în paralel antitetice, de mare eficacitate: pe de o parte este comunitatea politică în vigoare, pe de alta este noua societate a credincioşilor în mod absolut la poli opuşi. Prima este caracterizată de dominarea absolută şi de oprimare, adică de abuzul de putere, de exploatare, de nedreptate. Cea de-a doua, fondată de Isus, trebuie să fie o adevărată comunitate de iubire, unde nu există stăpâni, ci slujitori; unde nimeni nu trebuie să se simtă asuprit sau oprimat, ci iubit, ajutat, slujit. Unde singura ambiţie permisă este cea a dăruirii generoase şi dezinteresate: «Cine vrea să devină mare între voi să fie slujitorul vostru (diakonos), şi cine vrea să fie primul între voi să fie servitorul (doulos) tuturor»: Slujitor şi servitor din iubire, sunt singurele titluri nobiliare ale «miniştrilor» Bisericii.
În acest lucru Isus s-a propus ca model, el, cel cu adevărat mare, pentru că e Fiul lui Dumnezeu. El «a venit» (élthen) în lume «nu ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi». Slujirea sa este una de iubire, practicată până la capăt prin oferirea propriei sale vieţi ca «ispăşire» (lytron), şi anume ca un schimb între viaţa noastră cu a sa, ca preţ de răscumpărare a morţii noastre cu moartea sa. Şi acest lucru e făcut dintr-o iubire curată. Ioan putea spune: «În aceasta am cunoscut iubirea: el şi-a dat viaţa pentru noi. La fel şi noi trebuie să ne dăm vieţile pentru fraţi» (1 In 3,16). Sunt persoane care îşi oferă viaţa dintr-odată prin martiriu şi persoane care se dăruiesc zi după zi, încetul cu încetul, în istovitorul cotidian.
