În vremea aceea, Petru s-a apropiat şi i-a zis: “Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu care greşeşte împotriva mea? De şapte ori?” Isus i-a spus: “Nu-ţi spun de şapte ori, cu până la şaptezeci de ori şapte. De aceea împărăţia cerurilor este asemănată cu un rege care a vrut să încheie contul cu servitorii săi. Când a început să ceară conturile, i-a fost prezentat unul care îi datora zece mii de talanţi. Intrucât nu putea să-i restituie, stăpânul a poruncit ca să fie vândut el, soţia, copiii şi tot ce acea şi să achite datoria. Atunci servitorul a căzut în genunchi implorându-l : «Stăpâne, ai răbdare cu mine şi-ţi voi restitui totul !». Stăpânului i s-a făcut milă de servitorul acela, l-a lăsat să plece şi i-a iertat datoria. Dar ieşind, servitorul acela s-a întâlnit cu unul care era servitor împreună cu el şi care îi datora o sută de dinari. Inşfăcându-l, îl strângea de gât spunându-i : «Dă-mi ceea ce îmi eşti dator !». Căzând în genunchi, cel care era servitor împreună cu el îl ruga stăruitor : «Ai răbdare cu mine şi îţi voi restitui !». Dar el nu a vrut ; dimpotrivă, a mers şi l-a aruncat în închisoare până când îi va fi plătit datoria. Văzând deci ceilalţi servitori cele petrecute, s-au întristat foarte mult şi, venind, au povestit stăpânului toate cele întâmplate. Atunci stăpânul l-a chemat şi i-a zis : «Servitor rău, ţi-am iertat toată datoria aceea pentru că m-ai rugat. Nu trebuia să te înduri şi tu de cel care este servitor ca şi tine, aşa cum eu m-am îndurat de tine ?». Şi mâniindu-se, stăpânul l-a dat pe mâna călăilor până va fi plătit toată datoria. Tot aşa va face şi Tatăl meu care este în ceruri, dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său din inimă.
(Mt 18,21-35)
–––––––––––
Parabola Evangheliei din această duminică are ca punct de plecare întrebarea lui Petru: „Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu care greşeşte împotriva mea? De şapte ori?”.
Isus răspunde: „Nu-ţi spun până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori şapte”, adică mereu. Urmează parabola noastră care ne ajută să înţelegem cum să iertăm în modul acesta.
Parabola ne prezintă un servitor care, abia iertat de regele său de o datorie exorbitantă, se aruncă la gâtul unui coleg ce îi datora o sumă mică. Acesta pare a fi atât de rău, încât se aseamănă cu o caricatură.
Întrebarea este: cum e posibil ca un om, căruia i-a fost dăruit atât de mult, să fie atât de înverşunat împotriva unuia care îi datora atât de puţin?
Să încercăm să înţelegem cum de se ajunge la atitudinea sa: acest om îi datorează regelui din parabolă zece mii de talanţi. O datorie imensă, dacă ne gândim că un talant, pe vremea lui Isus, valora treizeci de kilograme de aur! Mai mult de cinci sute de milioane de euro în valuta de astăzi… o sumă colosală.
Ne putem întreba cum s-a creat această situaţie, dar avem o informaţie în răspunsul datornicului: „«Stăpâne, ai răbdare cu mine şi-ţi voi restitui totul”. Acest răspuns este mai absurd decât datoria: ideea de a o putea plăti. Servitorul nu spune „îţi voi restitui ceea ce pot”, ci „îţi voi restitui totul”, un lucru imposibil, datoria fiind prea mare… dar ceea ce este mai grotesc este începutul frazei: «Stăpâne, ai răbdare cu mine şi-ţi voi restitui totul”. Prin urmare, pentru servitor problema nu este reprezentată de suma imensă, ci de răbdarea regelui: dacă îi va acorda un anumit timp, lucrurile se vor rezolva, nu trebuie decât să aştepte, şi vor veni toţi banii.
Această persoană crede că este nevoie doar de timp, nu se simte cu adevărat datornic.
Profilaxia referitoare la datornicii cronici ne învaţă că tocmai aceasta este mentalitatea lor: ei nu au niciodată cu adevărat datorii, este nevoie doar de un pic de răgaz, acesta este un moment dificil, dar îl vor depăşi, este nevoie doar de răbdare şi totul se va rezolva. Atunci când datornicii gândesc aşa sunt nerecuperabili, au dezvoltat o atitudine de victime, prin urmare responsabilitatea este întotdeauna a altuia, şi astfel problema este negată.
Aceste persoane nu ne sunt necunoscute. Aceşti datornici cronici suntem noi.
În om este înrădăcinată ideea că poate să-şi plătească datoriile, că poate să nu mai păcătuiască şi că, pentru a reuşi în intenţiile sale, este îndeajuns doar puţină implicare…
„Dacă decid să nu mai fac acest păcat, vei vedea că nu-l mai fac”. Fals.
Datornicul din parabolă nu se consideră astfel, şi prin urmare vrea să-şi acopere datoria sa din datoria altuia: celălalt, dacă vrea, poate să plătească, aşadar să plătească! Şi eu, dacă aş vrea, aş putea plăti…
Dacă eu cred că pot să nu mai păcătuiesc atunci când vreau, tocmai atunci, curios lucru, pretind altuia să înceteze imediat să nu mai păcătuiască.
Dar, în general, este foarte dificil să te opreşti din propriile atitudini greşite: bunavoinţă, în special pentru aspectele serioase ale vieţii noastre interioare, nu este îndeajuns.
Există o singură soluţie pentru aceste calcule care nu vor avea un câştig, şi care nu vor avea niciodată: să trăieşti cu milostivire. Nu ne putem permite să ţinem calculele în suspans cu nimeni. „Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire”.
(Comentariu realizat de P. Fabio Rosini)