DUMINICA a XXIII-a DE PESTE AN

Cel care îi face pe surzi să audă şi pe muţi să vorbească

În timpul acela, Isus, ieşind din nou din ţinutul Tirului, a trecut prin Sidon spre Marea Galileei, în mijlocul ţinutului Decapole. I-au adus un surd care vorbea cu greu şi l-au rugat să-şi pună mâna peste el. Luându-l la o parte din mulţime, i-a pus degetele în urechi şi, cu salivă, i-a atins limba. Apoi, ridicându-şi ochii spre cer, a suspinat şi a zis: „Effata!”, care înseamnă „Deschide-te!” Îndată i s-au deschis urechile şi i s-a desfăcut legătura limbii şi vorbea corect. Iar el le-a poruncit să nu spună nimănui, însă cu cât mai mult le poruncea, cu atât mai mult ei îi duceau vestea şi, peste măsură de uluiţi, spuneau: „Toate le-a făcut bine; chiar şi pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească” (Mc 7,31-37).

                                         _____________________________________________

            Această relatare de azi este cea de-a doua despre vindecarea realizată de Isus într-un ţinut păgân. În apropierea Tirului, o femeie siro-feniciană a insistat până la a-l zăpăci, pentru ca Isus să-i vindece fata grav bolnavă (Mc 7,24-30). A obţinut ceea ce a cerut, cu toate că acea minune în ţinut păgân nu intra în programul mesianic fixat de Dumnezeu. Dar cum s-ar putea nega ceva cuiva care are o nevoie extremă şi insistă mult? Din iubire, este mereu posibil să se facă o excepţie. Tatăl divin ştie asta şi a luat-o în calcul. Însă acum poarta este deschisă păgânilor şi este imposibilă închiderea ei. Minunea pe care Marcu ne-o relatează astăzi nu mai este o excepţie, începe să devină o regulă.

            Evanghelistul o priveşte ca fiind începutul misiunii creştine printre păgâni, ce a devenit practică în acea vreme, după ce Isus înviat a anulat orice frontieră, trimiţându-i pe apostolii săi în toată lumea (Mc 16,15). Era o veste bună demnă de cântat, drept urmare în textul grec relatarea are mersul ritmico-poetic al unei cântări monotone împărţită în strofe. Se întâmplă de mai multe ori ca, în evanghelii, să întâlnim texte redactate în manieră poetică, ca şi cum autorul ar fi vrut să transcrie fragmente de povestiri creştine. Aceasta indică originea orală a textelor, transmise în aşa fel încât să faciliteze memoria, dar indică şi faptul că anumite pagini nu erau doar anunţate, dar cântate şi recitate într-o formă scenică, atât de mare era entuziasmul primilor creştini. Ar fi frumos să regăsim acea metodă şi acea fervoare în catehezele noastre. Cu siguranţă, ar fi mai eficace decât unele predici de-ale noastre care sunt plictisitoare. Fragmentul de astăzi ar servi pentru a cânta recunoştinţa noastră faţă de Isus pentru că a deschis urechile noastre la credinţă şi limba noastră pentru a lăuda. Ar fi frumos ca unii dintre compozitorii noştri de succes să cânte fragmente din evanghelie. Însă nu este corect în mod politic, în actualul climat.

            Suntem în teritoriul Decapole (cele-zece-oraşe), regiunea păgână care se întindea în partea orientală a Lacului din Galileea, mai precis de la Damasc la Amman. Minunea are loc în centrul acelui teritoriu extins, posibil chiar la nivelul lacului, în regiunea Gadarenilor, acolo unde Isus îl eliberase pe omul posedat de o legiune de diavoli (Mc 5,1-20). Este o minune originală, pentru că este îndeplinită de Isus printr-o modalitate de vindecare scenică. Aici Isus împlinește pentru oamenii timpului său, gesturi simbolice semnificative, se adaptează culturii populare a contemporanilor săi, folosește un limbaj pe înțelesul lor. I-au prezentat un om care s-a născut surd și care, în mod necesar, este și mut. Evanghelistul nu spune în mod precis că este mut (àlalos), ci că «îi este greu să vorbească» (moghìlalos); ca orice surdomut, se pare că are un limbaj încâlcit și pronunță cuvintele mai greu.

            Acțiunea începe cu luarea deoparte a surdomutului din mulțimea care se strânge în jurul lui, voind parcă să-i dea acestei acțiuni un caracter de intimitate și de discreție. Lui Isus nu-i plac gesturile publice spectaculoase, care să pună în evidență minunile sale căci ar fi, printre altele, o acțiune periculoasă deoarece ar trezi fanatismul popular care nu îndeamnă la gândire ci numai la o acțiune făcută în mod irațional și gălăgios. Ispitele, pe care el le-a învins la începutul misiunii sale, o exclud în mod categoric. Misiunea sa este cea umilă și modestă a Slujitorului Domnului, nu aceea a vindecătorului care este în căutarea succesului. Confidențialitatea contactului nu împiedică mulțimea de a asista la această scenă, chiar din depărtare. Isus vrea să vorbească față în față cu acel om și o poate face doar prin intermediul semnelor, care fac parte din limbajul surdomuților. Omul trebuie să înțeleagă ceea ce el îi face.

            Isus îndeplinește 5 gesturi semnificative: pune degetele în urechile surdului, îi umezește limba cu puțină salivă, ridică ochii spre cer, suspină intens și pronunță cuvântul vindecător. Acel deget apropiat de ureche este contactul iubitor și dătător de viață al lui Dumnezeu, comunicarea delicată a puterii sale mântuitoare și semn al apropierii umane a lui Cristos, care deseori simte necesitatea de a atinge pentru a-și face simțită solidaritatea. Ne aducem aminte de actul prin care Dumnezeu transmite viața primului om cu putere, așa cum l-a reprezentat Michelangelo în Capela Sixtină. Din vârful acelui deget pornește scânteia vieții care vindecă. Isus îndeplinește apoi un al doilea gest: întinde încă o dată degetul ca să umezească ușor limba mutului cu propria salivă. În opinia poporului, saliva era considerată ca fiind primul și cel mai accesibil mijloc terapeutic, și pentru faptul că este strâns legat de respirație și de cuvântul vindecător. Pare că ar vrea să pună cuvintele pe acea limbă atrofiată și pe acele buze aproape nearticulate.

            Privirea îndreptată spre cer este gestul rugăciunii pe care Isus o îndreaptă Tatălui în semn de unire și de recunoștință pentru puterea divină pe care el o exercită (Mc 6,41). Suspinul profund pe care-l scoate este un mod de a-și aduna puterea pentru a acționa sau, poate, expresia sincerei sale duioșii față de omul ce-i stă dinainte. Să nu uităm că Isus are de-a face cu un surdomut și unicul limbaj înțeles de acesta este cel al gesturilor; Isus îi vorbește prin acestea. Voia să-l facă să înțeleagă că, prin atingerea urechilor și a limbii, el a înțeles bine care-i este boala și că puterea sa vindecătoare era îndreptată într-acolo. Prin îndreptarea ochilor spre cer îi spune de unde vine vindecarea sa, iar prin suspin îi exprimă propria sa durere și participare umană. 

            Apoi pronunță în limba aramaică, limba sa maternă, cuvântul care vindecă: «Effata», adică «Deschide-te!». Este o poruncă urgentă adresată omului închis din cauza răului, care este avertizat să se deschidă lumii din afară, față de care se simțea exclus până acum, să iasă din izolarea în care surzenia îl condamnase. Este un cuvânt puternic, capabil să-l reintroducă deplin pe cel bolnav în forul oamenilor normali, a acelora care aud și vorbesc. Ea rupe dubla barieră de lipsă a comunicării, cea a auzului și cea a limbii. Evanghelistul ne ajută să constatăm că, după acea poruncă «îndată i s-au deschis urechile şi i s-a desfăcut legătura limbii şi vorbea corect».      

            Profetul Isaia, în prima lectură de azi, descria cu anticipare această minune ca fiind un semn de mântuire adus de către Mesia: «Atunci se vor deschide ochii orbilor și urechile surzilor se vor destupa, limba celui mut va striga de bucurie» (Is 36,5s). Noi trăim în acest timp nou al lui Dumnezeu. În ziua botezului nostru s-a rostit și asupra noastră acel rit final «Effata», adică deschiderea simțurilor noastre la ascultare și la profesiunea de credință, prin aceste cuvinte: «Domnul nostru Isus Cristos, care i-a făcut pe surzi să audă și pe muți să vorbească, să-ți dea harul de a asculta cu bucurie cuvântul său și de a mărturisi credința, spre lauda și mărirea lui Dumnezeu Tatăl».

            Asistând la vreo adunare duminicală, ne vine dubiul că acest rit ar fi atins în totalitate efectul său, și că ar fi fost eficace cel puțin pentru câțiva, care nu par că ar asculta și, îndeosebi, nu deschid gura pentru a vorbi, a se ruga și a răspunde. În general, dacă suntem muți la rugăciune și în a da laudă, înseamnă că suntem surzi în ascultarea Cuvântului; mutismul este rod al surzeniei și nu invers. Semnificația istorico-simbolică a minunii abia descrise, ne invită să reflectăm asupra stării noastre de credincioși, care trebuie să cunoască și să profeseze propria credință prin cuvinte și fapte. Va trebui să treacă din nou Isus pentru a-i vindeca pe acești frați ai noștri surdomuți în credință? Ar fi o frumoasă surpriză.