În vremea aceea, multă lume mergea după Isus, iar el, întorcându-se, le-a spus: „Dacă cineva vine la mine şi nu-şi urăște tatăl, mama, femeia, copiii, frații şi surorile, ba chiar propria sa viață, nu poate fi discipolul meu. Cine nu-şi poartă crucea şi nu vine după mine nu poate fi discipolul meu. Într-adevăr, cine dintre voi, voind să construiască un turn, nu stă mai întâi să calculeze cheltuiala, dacă are cu ce să-l termine? Pentru ca nu cumva, punând temelia şi neputând să-l termine, toți cei care-l văd să înceapă a-l lua în râs, spunând: «Acest om a început să construiască, dar nu poate să termine». Sau care rege, pornind la război împotriva altui rege, nu stă mai întâi să se sfătuiască dacă poate cu zece mii să înfrunte pe cel care vine împotriva lui cu douăzeci de mii? Iar de nu, pe când celălalt este încă departe, trimite solie ca să ceară pacea. Tot astfel, niciunul dintre voi care nu renunță la tot ceea ce are nu poate fi discipolul meu. Lc 14,25-33.
––––––––––
Textul evanghelic din această duminică este unul dintre cele mai radicale din toată literatura biblică. Dacă îl înţelegem doar ca pe o cerinţă etică, sau încercăm să-l folosim pentru a ne simţi „în regulă”, devine absurd şi greu de „digerat”.
Trebuie să plecăm dintr-o altă perspectivă.
Chiar şi în cea mai recentă traducere a Bibliei textul evanghelic de astăzi rămâne dificil de înţeles: „Dacă cineva vine la mine şi nu-şi urăşte tatăl, mama, femeia, copiii, fraţii şi surorile, ba chiar propria sa viaţă, nu poate fi discipolul meu”. Acest „ba chiar” nu este folosit la întâmplare.
Ce înseamnă să-l iubeşti mai mult pe Cristos decât propria viaţă?. În textul original se foloseşte verbul „a urâ” propria viaţă. Ce înseamnă acest lucru?
Noi am tradus termenul psyche din limba greacă cu termenul viaţă, prin care înţelegem viaţa umană dotată de conştiinţă, care nu este doar bios, viaţă biologică, dar în Evanghelia după sfântul Ioan este folosit termenul zoe care indică viaţa deplină, aceea pe care numai Dumnezeu poate să o dăruiască.
În aceasta constă înţelegerea corectă. Nu există doar viaţa biologică-psihologică, adică cea pe care o primim de la părinţii noştri, ci şi cea trăită după planul divin, viaţa veşnică, care în limba greacă nu înseamnă „foarte lungă”, ci „fără margini” – viaţa deplină pe care ne-o dăruieşte Cristos.
Noi dorim această viaţă, dar în mod paradoxal nu putem să ne-o oferim singuri. Această viaţă se primeşte de la Altcineva, nu poate fi dobândită prin eforturi umane. Dar suntem creaţi pentru a o primi. Pentru a se întâmpla acest lucru trebuie să renunţăm la viaţa noastră pentru a o primi pe cea a lui Cristos. În acest sens, sfântul Paul spune: „ nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine” (Gal 2,20).
Într-adevăr, Botezul reprezintă trecerea de la viaţa biologică-psihologică la cea a Fiilor lui Dumnezeu, care este diferită. Dar această viaţă este oferită de Dumnezeu, nu impusă. Ne-am născut la viaţa umană fără ca nimeni să ne fi cerut permisiunea, dar plinătatea vieţii nu se dobândeşte fără consensul nostru sincer.
Există riscul să avem biserici pline de bărbaţi şi femei care sunt persoane bine intenţionate, dar care nu şi-au pierdut niciodată viaţa.
Pentru a ne pierde această viaţă trebuie să ne dăm seama că trăim într-un mod plictisitor. Trebuie să renunţăm la o existenţă care doar încearcă să umple golurile psihologice cu recompense afective şi obiecte ce oferă plăcere. Trebuie să ne săturăm de a trăi doar din lucruri mărunte, din mărunţişuri, din distracţii infantile, din rivalităţi de la locul de muncă, din victorii neconsistente.
Dar dacă cineva se mulţumeşte cu mediocritatea şi siguranţele acestei lumi, poate în continuare să-l asculte pe Cristos, dar nu-l urmează, nu reuşeşte să devină discipolul său, fiindcă îşi ia viaţă din afectivităţi şi lucruri materiale, gândindu-se la modul în care le va gestiona, neputând să-şi permită pierderea stimei în faţa celorlalţi, nici a bunurilor sale.
Nu este vorba despre a fi buni sau răi, ci despre modul în care ne simţim mulţumiţi cu puţin, sau vrem mai mult. Despre faptul că putem să ne deschidem în faţa a ceva care valorează cu adevărat şi ne duce să-l urmăm pe Cristos, sau să existăm doar pentru a supravieţui.
Creştinismul nu se adresează persoanelor superficiale. De fapt nu există persoane superficiale. Sunt unii oameni, care din teama de a pierde acel puţin pe care au impresia că îl deţin, vor să pară „superficiali”. Dar nimeni nu este în realitate aşa.
(Comentariu P. Fabio Rosini)