Un creștinism exigent și angajant
În vremea aceea, multă lume mergea după Isus, iar el, întorcându-se, le-a spus: „Dacă cineva vine la mine şi nu-şi urăște tatăl, mama, femeia, copiii, frații şi surorile, ba chiar propria sa viață, nu poate fi discipolul meu. Cine nu-şi poartă crucea şi nu vine după mine nu poate fi discipolul meu. Într-adevăr, cine dintre voi, voind să construiască un turn, nu stă mai întâi să calculeze cheltuiala, dacă are cu ce să-l termine? Pentru ca nu cumva, punând temelia şi neputând să-l termine, toți cei care-l văd să înceapă a-l lua în râs, spunând: «Acest om a început să construiască, dar nu poate să termine». Sau care rege, pornind la război împotriva altui rege, nu stă mai întâi să se sfătuiască dacă poate cu zece mii să înfrunte pe cel care vine împotriva lui cu douăzeci de mii? Iar de nu, pe când celălalt este încă departe, trimite solie ca să ceară pacea. Tot astfel, niciunul dintre voi care nu renunță la tot ceea ce are nu poate fi discipolul meu.
Lc 14,25-33.
—————————————–
Pentru noi, cei obișnuiți cu un creștinism îndulcit și insipid, unde ideea de iubire și milostivire a lui Dumnezeu pare să ne elibereze de orice efort, într-un fel de bunăvoință fără un serios angajament de viața și fără sacrificii, cuvintele lui Isus, astăzi, ne răsună, să spunem așa, scandaloase. Cum îndrăznește Isus să spună aceste lucruri, el este predicatorul iubirii? Rămânem dezamăgiți. Cu toate acestea, suntem nevoiți să luăm în considerare aceste cuvinte dure, noi, care am dori să selectăm învățăturile Evangheliei, alegându-le pe cele care ne plac cel mai mult. Astăzi, mulți creștini fac acest lucru: sar peste cele mai dure și mai exigente pagini evanghelice și le citesc doar pe paginile cele mai frumoase și mai potrivite cu ideile și comoditatea proprie. Este o credință mutilată, făcută din ce în ce mai neutră și liniștitoare. Dar, Evanghelia nu se adaptează întotdeauna la gusturile noastre și nu ne este permis s-o folosim unde și cum ne place nouă. Credința nu este o pernă pe care să te odihnești confortabil, ci un chin interior care nu te lasă în pace și poate cere sacrificii eroice. Cu toate acestea, ne stimulează întotdeauna să ne convertim.
Două sunt învățăturile pe care ni le oferă pasajul de astăzi: prima, privește detașarea de ceea ce cineva are mai scump în viață și predispoziția la sacrificiu; cea de-a doua, îl cheamă pe fiecare să calculeze riscurile și prețul ce implică faptul de a fi creștini. De trei ori răsună refrenul aspru: „Nu poate fi discipolul meu”, adresat celor care pun înaintea lui Dumnezeu alte afecțiuni, chiar sfinte, celor care nu acceptă să-și poarte zilnic propria cruce, celor care nu se pot detașa de bogățiile materiale.
Ceea ce impresionează mai mult este propoziția inițială care dictează prima condiție pentru a-L urma pe Cristos: „Dacă cineva vine la mine şi nu-şi urăște tatăl, mama, femeia, copiii, frații şi surorile, ba chiar propria sa viață, nu poate fi ucenicul meu”. Este un mod de vorbire tipic ebraic, folosit în estul semitic, antic, care folosește expresii paradoxale atât pentru a-l impresiona pe ascultător, cât și pentru a exprima un concept puternic. Un fel de pumn în stomac pentru a atrage atenția în mod eficient.
Isus și contemporanii săi nu cunoșteau jumătățile de măsură și nuanțele limbii noastre. Pentru ei, realitatea era albă sau neagră, nu exista gri. Ascultătorul trebuia să înțeleagă adevăratul sens al cuvintelor.
Matei traduce aceeași frază într-un mod mai occidental, după cum urmează: „Cine își iubește tatăl și mama mai mult decât pe mine nu este demn de mine” (Mt 10,37). Este evident că Isus nu a putut îndemna la ura împotriva nimănui, El care a enunțat marea poruncă a iubirii față de aproapele (Lc 10, 26-28) și chiar porunca iubirii față de dușman (6,27); El a confirmat cea de-a patra poruncă a decalogului, care ne poruncește să iubim și să cinstim tatăl și pe mama noastră (18,20).
Cuvintele lui Isus nu necesită respingerea celor mai naturale și puternice afecte. El știe bine că nu pot fi sufocate sentimentele cele mai sacre, cele pe care El însuși le-a creat și le-a pus în inima fiecărui om. Nu poate, cu siguranță, porunci să se urască până chiar și viața pe care i-a dat-o omului ca un lucru prețios și intangibil. El cere să relativizeze fiecare afecțiune umană în comparație cu iubirea lui Dumnezeu. El trebuie să fie iubit mai presus de toate și înainte de toate; El trebuie să fie iubit „din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta și din tot cugetul” (10,27). Aceasta înseamnă a evita orice compromis, apatie și comoditate pe drumul credinței. Dumnezeu trebuie să fie alegerea cea mai importantă și angajantă în viață. Aceasta este valabil pentru toți credincioșii și trebuie pus în practică în diferitele situații ale vieții, adaptată la vocația pe care fiecare om o are.
Isus nu vrea să creeze două categorii de oameni care îl urmează, cei comuni și cei speciali, cei normali și eroii. El intenționează să ceară tuturor angajamentul maxim, care va fi proporțional cu starea de viață a fiecăruia. La fel, le cere tuturor să-și poarte crucea zilnică, făcută din angajament, sacrificiu, dificultățile vieții, suferință fizică și morală,; să poarte crucea care leagă de soarta lui Isus, care și-a dat viața pentru mântuirea tuturor. Luca se gândea la creștinii din vremea sa, expuși și riscului de martiriu în persecuție. Isus nu cere doar resemnare, ci și participare activă la suferințele sale, suferințe prețioase pentru propria mântuire veșnică și pentru mântuirea fraților din întreaga lume.
Cele două parabole, scurte și pline de invitație, îi invită pe toți să-și calculeze și să-și evalueze propriile capacități și angajamente pe calea urmării lui Isus chiar cu puțin înainte de a fi indicată.
A fi creștin, așa cum a descris Isus, este un fapt solicitant; nu poate fi o alegere superficială și inconștientă. Aceasta ar expune pe oricine să facă lucrurile pe jumătate și, prin urmare, ar expune la eșecul vieții. Trebuie să reflectăm cu calm și cu un sentiment de responsabilitate (așezați pentru a calcula). Ca exemplu, sunt introduși doi protagoniști: un viticultor și un rege. Primul dorește să construiască un turn de veghe și de refugiu, în via sa (așa cum erau multe în Palestina din timpul lui Isus); cel de-al doilea, face un plan de război solicitant, împotriva unui alt rege din apropiere.
Isus vrea să spună că, dacă orice lucru, mic sau mare, are nevoie de un echilibru și un calcul preventiv, cu atât mai mult este nevoie de aceasta în lucrurile lui Dumnezeu, care implică mântuirea veșnică. Dacă lucrurile umane, mici sau mari, au nevoie de echilibru, planificare și verificare, cu atât mai mult este nevoie de acest lucru în alegerile spirituale de care depinde succesul sau eșecul întregii vieți pământești dar și veșnice. Propriul viitor veșnic nu este un lucru lipsit de importanță pentru a fi făcut cu superficialitate și inconștient. Există riscul de a începe și a nu termina, acela de a porni și a nu ajunge niciodată, de a pierde entuziasmul inițial pe stradă, de descurajare în fața problemelor și dificultăților în a crede.
Lui Dumnezeu nu-i este suficient ca noi să începem, El vrea să mergem până la capăt în angajamentul nostru creștin. Isus spune: „Prin statornicia voastră vă veți mântui sufletele” (21:19). Este o puternică rechemare la mentalitatea timpului nostru, care evită angajamentele definitive și se refugiază în cele temporare și ocazionale, care nu poate suporta alegerile făcute în totalitate, luate o dată pentru totdeauna.
Pasajul Evangheliei de astăzi se încheie cu aceiași radicalitate cu care a început: „niciunul dintre voi care nu renunţă la tot ceea ce are nu poate fi discipolul meu”. Isus, cu discursul său paradoxal, ne cere să investim totul în căutarea lui Dumnezeu și a împărăției sale, să concentrăm totul pe caritate, punând mâna în portofel și renunțând la lucrurile inutile și superflue, care ne umplu viața, în mod sufocant, cu vanități. El ne invită să luăm drumul austerității, pe care unii sfinți l-au parcurs până la sfârșit, luând aceste cuvinte în mod literal.
